“Am decis să încep o viață noua”, mă anunță amica mea cu un aer solemn. O văd pe ecranul computerului, nu zâmbește, în decor apare și un pahar vin. Vorbim pe skype, nu putem să ieșim la o cafenea ca pe vremuri, acum ne despart 3000 de kilometri.
Seamănă cu Michelle Pfeiffer și ea știe asta. Dincolo de asemănarea fizică, e ceva atât de cinematografic în atitudinea ei, încât uneori mă întreb dacă nu cumva încerca să imite aerul fragil al actriței, privirea ei tristă, zâmbetul misterios. Unde mai pui că o cheamă și Mihaela și prietenii îi spun, cum altfel, Michelle.
Deci Michelle, cu aerul ei cinematografic, pe ecranul computerului meu, fără zâmbet, cu un pahar de vin (ea, care nu bea niciodată), anunță că va începe o viață nouă. Din nou.
Încerc să scap de senzația că văd un film online și risc o glumă proastă: ”Dar viața veche ce avea, dragă, te-ai plictisit de ea?”. Nu prea se cade să glumești cu oamenii deciși să înceapă o viață nouă.
“As vrea eu să mă fi plictisit, ar fi însemnat că e normală, că eu sunt normală, că nu am nimic să-mi reproșez..”
Aha, deci Michelle are să își reproșeze ceva. O cunosc de ceva vreme, știu câte ceva despre viețile ei anterioare, dar nu am auzit-o niciodată asumându-și vreo vina pentru sfârșitul nefericit al relațiilor ei. Nu că ar fi avut multe, ba chiar aș zice că a avut extrem de puține pentru o femeie care se apropie vertiginos de 50 de ani.
“Oricum, femeile sunt ca pisicile, au nouă vieți”, o dă și ea pe glumă, “eu sunt doar la treia, am ditamai rezerva în cămară”.
Îmi pun și eu un pahar de vin și decid să nu o mai întrerup pe Michelle. Vreau să aflu povestea vieților ei.
“Prima viață, cea de soție aproape perfectă, a durat 20 de ani. La început a fost iubire, apoi am început să ne mințim atât de mult, încât am ajuns să ne urâm. Ne mințeam că ne e bine, că suntem fericiți, că nu trebuie să schimbăm nimic în viața noastră perfectă. Problema mea a fost că eu ajunsesem să cred în minciunile astea, în timp ce el știa să evadeze din când în când în lumea reală. Cum s-a terminat, știi foarte bine”.
O, da, cum aș putea să uit. Prima dată când am asistat la un adulter de toată frumusețea. Pe atunci eram colegă cu Michelle. Ei i-a venit din senin ideea să luăm prânzul la ea acasă, făcuse sarmale cu o zi înainte și nu apucase să le guste. Locuia destul de aproape, într-o oră am fi fost înapoi la birou. Am acceptat invitația cu entuziasm, mi-era o foame de lup, plus că eram curioasă să-mi văd noua amică în cuibul ei.
Când am ajuns, mașina soțului ei era în fața casei. “Ia te uită, a venit și Tudor la sarmale”, râde ea și sună la ușă. O dată, de două ori, de șapte ori. Nicio mișcare. Încearcă să descuie ușa cu cheia ei, nu reușește. Sună din nou, bate în ușă. Tremură. Într-un final apare Tudor și o roagă, umil, să nu intre. Îl dă la o parte și intră, cum să nu între în casa ei? Eu o urmez, habar n-am de ce. Pe lângă noi se strecoară o femeie, tremurând și ea, bâiguie ceva, n-am înțeles ce a zis, și o ia la sănătoasa. Am remarcat că avea părul în dezordine și fusta pe dos, iar imaginea mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte ca simbol al amantei în criză de timp.
În casă, liniște. Tudor nu spunea nimic, probabil își căuta cuvintele. Michelle tremura și tăcea. Știam că trebuie să ies urgent de acolo, dar nu mă puteam mișca. Am izbucnit în plâns. Un plâns isteric, în hohote. M-au așezat pe un scaun, mi-au dat apă. Când mi-am revenit, m-au condus la ușă.
Spre mirarea mea, nu s-au despărțit imediat, au mai jucat o vreme rolul familiei perfecte.
“Divorțul de Tudor nu a fost din vina ta, nu văd ce ai putea să-ți reproșezi”, spun eu cu convingere.
“Cu Tudor am făcut cele mai mari greșeli”, mă contrazice ea. “Am vrut atât de mult să fiu o soție perfectă, încât nimic nu mai era spontan și autentic în relația noastră. Dar lui îi plăcea sau îi convenea situația. Nu am divorțat imediat din egoism. Mi-a plăcut să fiu victimă, să-l fac să se simtă vinovat și dator față de mine, și pentru o perioadă am reușit. Dar bărbaților le trece repede sentimentul de vinovăție, au lucruri mult mai importante de făcut. Așa că a fost el cel care a cerut divorțul. La scurt timp după divorț, eu mă internam în spitalul de boli nervoase, în timp ce el se căsătorea pentru a doua oară. Nu cu amărâta cu fusta pe dos, ci cu fiica unui prieten de familie. Într-un târziu m-am săturat și eu de propria-mi jale și am decis să încep o viață nouă. A doua.”
Îmi amintesc bine de Michelle în a doua ei viață. Niciodată n-am văzut-o mai strălucitoare, mai veselă, mai frumoasă. Mi-a mărturisit atunci că e îndrăgostită, că iubitul ei e mult mai tânăr, că nu vrea să se gândească la viitorul relației lor pentru că oricum viitorul nu exista.
“De Alex nu mi-ai povestit prea multe”, îi spun, cu o umbră de reproș. “Cu el unde ai greșit?”
“L-am făcut să sufere și-mi pare rău. N-ar fi trebuit să încep o poveste al cărei final era atât de previzibil. Și acum mi se umezesc ochii când mă gândesc la Alex. Nu cred că există om mai capabil de iubire și dăruire că el. Dar era atât de tânăr și atât de frumos, corpul lui era atât de zvelt și armonios, încât mă simțeam o baborniță pe lângă el. Lasă, nu protesta, știu că sunt încă prezentabilă , dar ce să fac, nu sunt atât de emancipată încât să nu-mi pese de evidenta diferență de vârstă dintre noi. Într-o zi îți voi povesti despre noi, cine știe, poate vei scrie un roman. Dar stai, l-a scris deja Llosa înaintea ta, se numește “Matușa Julia și condeierul”.
E clar, acum glumește ca să nu plângă.
“La 49 de ani m-am trezit din nou singură și fără niciun chef s-o mai iau de la capăt. Mă gândeam că lucrul cel mai bun pe care puteam să-l fac era să-mi caut echilibrul si pacea sufletească de una singură si departe de orice tentație urbană. Dar s-a intamplat ca într-o seară să vin la voi la cină și să-l cunosc pe Gelu.”
Ce? Nu-mi vine să cred. Gelu e un fost vecin de-al nostru, o persoană benignă, dar cu oarece probleme de moralitate. Avea în permanență câte două-trei iubite, toate tinere, pe care le prezintă tuturor ca “viitoarea mea soție”, chit că unele erau deja măritate. N-am înțeles niciodată cum le cucerește, că nu e nici tânăr, nici frumos, nici cultivat, nici din cale afară de bogat. Și mai ales n-am înțeles cum de nu află niciodată una de alta.
Când am invitat-o pe Michelle la cină, i-am spus că o să fie și Gelu și am avertizat-o cu privire la obiceiurile lui. Culmea e că, în loc să-l țină la distanță, ea a devenit curioasă și chiar a vrut să înțeleagă ce naiba văd femeile la el. Așa că a intrat în jocul lui, din pură curiozitate zice ea.
Așa a decoperit ea că Gelu e de fapt un fals afemeiat, adică unul care nu vânează de plăcere, ci de teama că ar putea rămâne singur. Cât timp are două “iubite”, e sigur că nu va suferi prea tare când una din ele îl va părăsi. A suferit o dată, când a fost părăsit de prima iubită, și chiar nu mai vrea să repete experiența.
A mai aflat că pe femei le cucerește cu insistență, cadouri și zacusca pe care o face în casa lui de la țară. Michelle îl simpatizează, dar nu l-ar lăsa să o atingă. “Are sânii mai mari decât ai mei”, a adăugat ea cu dezgust, ca să fie mai convingătoare.
Am crezut-o, mai ales că și Gelu, gură-spartă, îmi spusese neîntrebat că el nu o găsește excepțională pe Michelle, mai ales după ce, într-un moment de apropiere, i-a căutat sânii și nu i-a găsit.
E clar, mi-am zis, fiecare are o problemă că sânii celuilalt, bine că nu se cuplează ăștia doi, că ar fi vai și-amar de a treia viață a lui Michelle.
Și când colo, ce să vezi? Michelle începe o nouă viață cu Gelu, falsul afemeiat benign, cu sânii mai mari decât ai ei .
“Să știi”, își continuă Michelle povestirea, “că l-am lecuit pe Gelu de teama de singurătate. S-a liniștit, nu mai vânează femei tinere, nu mă vrea decât pe mine. Vrem să îmbătrânim amândoi în casa de la țară”.
“Bine, Michelle, dar parcă nu-ți plăcea să te atingă”, îi reamintesc eu, cu oarecare jenă.
“Dupa două pahare de vin, nu mă mai deranjează. Plus că lângă el mă simt tânără și frumoasă”, adaugă ea și mai soarbe puțin din paharul aproape gol. “Și oricum, după o vârstă, și simțul ăsta, ca toate celelalte, se cam atrofiază. Ce, tu mai vezi bine, nu cumva porți ochelari?”
După argumentul asta, nu pot decât să-i urez o nouă viață fericită lui Michelle. În fond, Gelu nu e malign și face o zacuscă grozavă. Le va fi bine în casa lui de la țară, departe de orice tentație urbană. Iar vinul, băut în cantități moderate, nu-i poate face decât bine amicei mele care, dacă mă uit mai bine, nici nu seamănă atât de mult cu Michelle Pfeiffer.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
