Am ieșit pe ușa Poștei și mă îndreptam spre bicicleta-mi legată de-un stâlp. Tic se plimba după mine. Deschid încuietoarea, vâr cățelul în coșul bicicletei și dau să mă urc în șa. Dar m-a oprit domnul poștaș, care mă cunoștea de pe strada bunicii, unde aduce scrisori și facturi zilnic și de zilnic ce vine, Tic nici nu-l mai latră. Îmi zice:
”Domnișoară, la valoarea dumneavoastră umblați cu bicicleta?”
Pentru o secundă am amuțit. Ce se răspunde la asta? E drept, eram cu cea mai jerpelită bicicletă a mea, cea din Iași. Cea mai bună mă așteaptă în Konstanz, Germania, a treia e la bunica cealaltă, la Fălticeni, iar a patra e în Harghita, acasă la ai mei. Sunt cele patru locuri pe unde ne pripășim noi cel mai des în România.
Ia să vedem cum să-i explic omului o întreagă filozofie de viață în câteva propoziții.
”Păi știți, nu umblu cu bicicleta pentru că-s săracă. Umblu pentru că-i frumos, sănătos și avantajos. Și-mi face trupul arătos!” I-aș mai fi zis că dacă el și-ar duce traista de poștaș cu bicicleta, dacă ar merge din poartă în poartă pedalând, n-ar mai sufla atât de greu de după gușă și ar mai sări două găuri la curea în nici o lună. Dar cine-s eu să-i spun ce să facă? Cine-s eu să-l judec? Așa că am tăcut, am zâmbit și-am încălecat pe șa, pedalând sub soare.
Și mi-am amintit cât de mulți poștași am zărit în Germania pe bicicletele lor galbene, încărcate de plicuri și de colețele (nemții pun mare preț pe hârtie, totul trebuie trimis prin poștă, cu timbru și plic, e-mail-urile nu le citește nimeni și nu le bagă în seamă, se pare). Aveau câte patru lăzi, două în față, două în spate și două roți ajutătoare, să nu se răstoarne în curbe.
Și mi-am amintit de părinții care-și duc copiii zi de zi la grădiniță pe bicicletă, în ataș. Câte unul, câte doi, stau prichindeii și-și țin ghiozdanele în brațe, în timp ce mama sau tata pedalează de zor ca să ajungă la timp. Și-s oameni cu salarii de mii de euro, mulți au și mașină în garaj. Dar aleg bicicleta.
Și mi-am amintit de oamenii în vârstă, doamne cu părul cărunt, domni cu pălărie, profesori universitari cu serviete pline de cursuri, cucoane gătite cu șaluri colorate și cască de bicicletă roz prinsă cuminte pe cap. Da, oameni de 60, 70, 80 de ani care pedalează. Ies doar la plimbare sau se duc dintr-o parte în alta a orașului. Pe două roți.
Și mi-am amintit de toți studenții pe care-i vezi peste tot pe bicicletă. Fetele își pun flori artificale la ghidon ori la coșul din spate. Băieții poartă pungi în buzunar să-și acopere șaua în caz că plouă. Elevi unu și unu, toți pe bicicletă, cărându-și ghiozdanul pe portbagaj. Ce soluție bună pentru cărțile care, uite, nu mai trebuie să cocoșeze umerii copilului în creștere, pot fi duse pe bicicletă.
În Konstanz am întâlnit oameni de toate vârstele pe bicicletă. Noi eram doar alți doi bicicliști care îngroșau rândurile pe pistele curate și line ca obrazul de copil. M-am întors în România și-am devenit ”aia care nu-și permite o mașină”, ”aia care n-are multă valoare dacă merge pe bicicletă”, ”aia pe care o claxonează mașinile, căci șoferii au impresia că bicicliștii ar trebui exterminați”. Dragi regi ai șoselelor, e loc și de noi, prințișorii, să știți. O stradă avem, s-o împărțim frățește, căci pistele de biciclete în țara noastră le numeri pe spițele de la o roată!
Dar să mai explic o dată care mi-e filosofia, am învățat-o și eu de la alții, n-am inventat-o. Merg cu bicicleta pentru că sunt o bipedă urbană leneşă. Ies din casă, mă urc pe bicicletă şi oamenii presupun că sunt altetică, sportivă, curajoasă și probabil în curând voi avea nevoie de un duș. În realitate ajung mereu la timp și nu sunt deloc transpirată. Bicicleta nu e pentru mine un sport, din contră, o am pentru că sunt leneșă. Mi-e lene să îmi fac credit la bancă, să-mi cumpăr mașină, s-o conduc, să găsesc apoi un loc de parcare și apoi să merg de la mașină la locul unde am treabă. Am bicicletă pentru că mi-e lene să caut pe sub canapea mărunțiș cu care să-mi cumpăr bilet de autobuz de la o tonetă. Mi-e lene să mă târăsc până în stație, să aștept autobuzul și apoi să mă îndes printre ceilalți oameni ticsiți din autobuz.
În loc să merg pe jos 15 minute unde am ceva de făcut, mai bine pedalez 5 minute. Da, merg cu bicicleta pentru că mi-e prea lene să merg. Pedalez chiar și la orele de vârf, trecând pe lângă zeci de mașini pentru că mi-e prea lene să mă stresez blocată în trafic și n-am nici un chef să explic tuturor de ce iar am întârziat.
M-e prea lene să întrețin o mașină (benzină, asigurare, spălătorie, reparații, briz-brizuri). Eu doar mă sui pe bicicletă și plec. Transport gratis, pentru leneși. Fără credit la bancă, combustibil, service, tichete de parcare. Merg cu bicicleta pentru că mi-e lene să fiu bolnavă și obeză, mi-e lene să am nevoie de medicamente, vizite la doctori, medici privați, sejururi în stațiuni balneo-climaterice.
Merg la cumpărături tot cu bicicleta. Mi-e prea lene să cumpăr un coș plin și să-mi burdușesc portbagajul cu sacoșe. Coșul meu de cumpărături e coșul de la bicicletă, unde încape fix cât am nevoie, poate chiar un pic mai puțin, căci mi-e prea lene să merg de prea multe ori la cumpărături.
Da, la valoarea mea merg pe bicicletă pentru că sunt leneșă. Și sănătoasă la cap.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Într-o mașină, la drum de iarnă, vrei să ai vizibilitate bună și să-ți fie cald
Servicii SEO: importanța promovării online pentru afaceri
Cutiile-portbagaj exterioare: spațiu suplimentar de depozitare pentru vacanțe
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
