O poveste de dragoste care se desfăşoară într-un Bucureşti de sfârşit de secol XVIII, plin de culoare, parfum şi exotism – aşa s-ar putea rezuma, în câteva cuvinte, noul roman al Doinei Ruşti, Manuscrisul fanariot.
Rezumatele sunt însă seci şi sărăcesc textul, aşa că mai bine s-o ascultăm pe Doina Ruşti povestind:
„În spatele hanului îşi făceau veacul jucătorii de iaslâc, iar Leun se dovedi un maestru al zarurilor. Nici podurile Dâmboviţei nu-l lăsară indiferent. Lângă ele, femeile spălau rufe într-o gălăgie totală, mai mult dezbrăcate, nu doar pentru că-şi ridicau poalele, ci şi din cauza decolteului larg. Şi nu doar spălătoresele, ci şi restul bucureştencelor îşi scoteau ţâţele la vedere, rostogolite peste beteliile pieptarului până la sfârc, uneori ieşit şi el pe jumătate, aşa cum îl făcuse mă-sa ori îmbrăcat într-un degetar de mătase. Străzile foşneau de fuste, iar răscrucile păreau înflorite de fesuri, işlice, taclituri sau chipie nemţeşti, în toate culorile cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la plataginiul care scotea şiruri de lacrimi. Iar pe lângă culori mai erau şi parfumurile, căci nimeni nu ieşea prin oraş fără să-şi dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul şi liliacul erau printre cele mai scumpe. Turnate în pânzeturi, în căldările de săpun, pe macaturi, risipite la rădăcina părului şi trecute pe la subţiori, parfumurile arătau valoarea adevărată a oricărui bucureştean”.
Țigăncușă – Nicolae Grigorescu
E o altă lume aceasta, un Bucureşti de stampă de epocă pe care puţini dintre cei locuitorii lui de astăzi îl cunosc. O lume în care poţi descoperi că fata de care te-ai îndrăgostit e o biată ţigăncuşă roabă a unui boier, care, deci, nu se poate căsători decât cu un alt rob al aceluiaşi boier.
Una în care de aceste roabe ţigănci boierii pot dispune în voie, inclusiv de cele mici, prepubere, ca Gogoşica, pe care o cheamă boierul Doicescu la el în iatac, pentru ca după câteva minute să se audă ţipetele fetei în toată casa, inclusiv în iatacul de alături, al boieroaicei.
O lume în care rolurile sociale, văzute ca destin, sunt clare pentru toată lumea: boierii cu ale lor, oamenii de rând cu ale lor, robii cu ale lor.
Un Bucureşti cu tărâmuri magic-interzise, precum Bozăria, „regatul” Trancăi, a cărei faimă de vrăjitoare o face respectată, pentru că nu ştii când te poate transforma în cocoş sau mai ştii ce.
Şi totuşi, în această lume, dragostea e posibilă. Dragostea, care, cum zice Epistola Sfântului Pavel, „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Iar felul în care descrie Doina Ruşti această dragoste adolescentină, puternică, devastatoare, care arde totul, face chiar din ea, din dragoste, un personaj. Unul memorabil.
Pe Luminița o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
