„Nu te căsători cu el, are ochii răi”, mi-a spus doamna care stătea în fața mea, în trenul spre Constanța. El ieșise pe culoar, voia să fumeze. Nu l-am însoțit, cum făceam de obicei, eram prea cufundată în cartea pe care o citeam. Aveam 19 ani, el 24, și ne iubeam platonic de trei ani. Tocmai intrasem la facultate, examenul fusese extrem de greu, așa cum erau examenele înainte de revoluție, 30 de candidați pe loc, ori luai peste 9, ori picai. Pentru prima dată plecam cu el la mare, părinții mi-au dat în sfârșit voie, nu fără strângere de inimă. Gata, eram studentă, adultă, liberă să iau decizii de capul meu. Eram în al nouălea cer.
„Ce-ați spus?, am rugat-o să repete, deși auzisem foarte bine ce a spus. Până atunci auzisem despre noi doi doar remarci de genul „ce tineri frumoși”, „ce cuplu reușit”, „când jucăm la nuntă?”…
„Are ochii răi”, a repetat doamna, „nu te căsători cu el. Îmi amintește de ginerele meu. Fata mea nu e fericită”, a oftat ea, după care și-a reluat lectura. Citea o carte intitulată naiv „Caietele roz”. „Femeie în toată firea și citește cărți pentru adolescente”, am gândit eu cu obidă, dar mi-am cumpărat cartea imediat ce am dat peste ea într-o librărie din Constanța.
Lui nu i-am spus despre sfatul doamnei din tren, dar am început să mă uit cu multă atenție la și în ochii lui. Nu vedeam răutate. Vedeam doar ceea ce ochii mei de 19 ani voiau să vadă: tumult sufletesc, pasiune, poetică disperare, optimism latent.
La plajă citeam „Caietele roz”, spre dezămagirea lui, care îmi dăruise două volume de Kafka și se aștepta să le citesc urgent, ca să putem vorbi despre ele.
Cartea „roz”, scrisă, culmea, de un bărbat, era despre viața și poveștile de dragoste ale unei femei frumoase, deștepte și independente, un fel de prototip al femeii moderne de astăzi. Despre trei bărbați nepotriviți, de care s-a despărțit fără multă suferință, și despre al patrulea și ultimul bărbat din viața ei, sufletul ei pereche, dar pe care moartea i l-a răpit înainte de vreme.
Atunci, pentru prima data, m-am întrebat dacă El, primul, avea să fie și ultimul. Ce m-aș face dacă el m-ar părăsi. Ce m-aș face dacă într-o zi voi vedea răutate în ochii lui. Cum sunt despărțirile, grele, oribile, insuportabile? Mai există viață după o asemenea catastrofă?
Au trecut aproape trei decenii de atunci. Bineînțeles că m-am căsătorit cu El și bineînțeles că într-o zi am constatat, cu un teribil sentiment de „deja connu”, că are ochii răi. Am descoperit că despărțirile sunt dureroase, dar și că din asta nu se moare decât puțin. Și bineînțeles că într-o zi mi-am întâlnit sufletul pereche. M-am uitat mult în ochii lui, acoperindu-i restul feței. Încă fac asta și nu văd în ei decât iubire și o imensă bunătate.
Acum câțiva ani am întâlnit un cuplu. Ea, o fată din estul Europei, înaltă și mlădioasă, ochi albaștri neliniștiți, violonistă într-o orchestră în Olanda, și-a abandonat cariera că să-l urmeze pe el, un italian atipic de patruzeci și ceva de ani, blonduț și pufos, mai degrabă scund, cu o carieră de succes în finanțe.
Am fost tentată să-i spun ei, așa cum mi-a spus mie, odată, femeia din tren: „Nu te căsători cu el. Are ochii răi.” Din prea multă discreție, nu am făcut-o.
Recent, am aflat că ea a fugit, pur și simplu, de acasă. Și-a „răpit” copilul și a fugit, nimeni nu știe unde. Se pare ca e în țara ei. El face eforturi disperate pentru repatrierea copilului. Va fi, cu siguranță, un proces lung și costisitor. Toată lumea o condamnă pe ea. „Monika a luat-o razna. Ce-i lipsea?” Și toată lumea îl compătimește pe el. „Bietul Mario, un băiat atât de bun, trăia pentru fetele lui”…
Nu le cunosc povestea, nu știu ce a determinat-o pe Monika să fugă cu copilul în lume, nu pot să-i aprob gestul dramatic, dar tare mă tem că răspunsul se găsește în ochii „bietului” Mario.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
