Tot pățitu’i priceput, se spune, dar bine-ar face să și vorbească despre ce-a pățit, că așa poate mai face un bine și altora. Deci să încep cu începutul: am 37 de ani, dinți frumoși, îngrijiți, merg o dată – de două ori pe an la detartraj, îmi mai fac câte o albire profesională o dată la 2-3 ani, că, deh, fumez. Și ajung eu acum aproape un an pentru prima dată, la recomandarea unei prietene, la un cabinet pentru o măsea de minte care mă cam sâcâia când și când. O radiografie panoramică, mă întorc în cabinet, mă așez pe scaun și aștept calmă “developarea”. În două minute, apare pe ecran imaginea aceea care ne dă frisoane, dar toate păreau la locul lor.
El, privind concentrat ecranul: știți, am o veste proastă.
Eu: ăăă?
El: Avem parodontoză…
Eu: poate dumneavoastră, dacă tot spuneți că “avem”. Eu scot capace de bere cu dinții, de când mă știu îi spăl ca o maniacă, l-am văzut pe medicul meu mai des decât pe mama într-o vreme…
El: știu, e greu de crezut. I se mai spune și “boala dinților frumoși”, dacă vă liniștește… Sau poate preferați “silent killer”?
Nu, nu mă liniștea și nu mai preferam decât să aflu mai multe. Nu vrei să auzi că ai parodontoză la 37 de ani. Simțeam cum îmbătrânesc instant. Nici anestezia n-a prins prea grozav pe agitația care m-a cuprins. Îmi venea să-l iau de reverele halatului și să-l scutur de informații, dar mai ales de soluții, dacă era cumva adevărat.
Îmi scoate el măseaua de minte, eu sunt bine doar local (a mers ușor și repede), că altfel deja plecasem de nebună în lume după a doua opinie, după cineva care să-mi confirme că omul ăsta, deși scoate foarte bine măsele de minte, e înconjurat de microscoape și turbine dentare, nu prea știe meserie. Cum să am parodontoză? Îmi inspectam cu limba amorțită dantura atât de admirată când râdeam cu poftă și mă și vedeam cu mâna la gură, ca mamaie când mai făcea o pauză de proteză… Imposibil! Nu mă încălzește defel că unul din trei americani sau unul din doi chinezi e parodontopat, eu nu vreau să fiu!
Eu: domnule doctor, vreau să știu de unde v-a venit ideea asta trăsnită. Că mie nu mi-au mai sângerat gingiile de când eram copilă, când m-am împiedicat și-am mușcat din asfalt – cutremur, dar nu s-a dărâmat nimic. Și, trebuie să mai știți că, de câte ori am văzut reclama cu bărbatul tânăr care scuipa sânge în chiuvetă, n-am înțeles de ce s-ar spăla cu parodontax după ce s-a bătut pentru o femeie…
El, zâmbind amuzat, către mine, gata îmbătrânită și nefericită: nu e grav, boala e în stadiul doi, evolutiv.
Și pune mâna pe un mulaj – maxilar și mandibulă, fiecare dintre ele secționată în două jumătăți, așa încât și un prost putea înțelege stadiile. Odios, cum arătau, am început totuși să mă simt mai bine după ce am văzut că se poate și mai rău, până la extraordinar de rău – fără dinți. Așadar stadiul incipient – cu 85-90% şanse de vindecare, evolutiv (mi-a rămas intervalul 70-85%), avansat – cu 50-70% şanse de vindecare şi agresiv – adio, dinți!
Eu: cred că m-a tâmpit vestea, dar trebuie să vă întreb, se ia? Măcar să știu pe cine mușc de nas înainte de-mi cad dinții.
El: nu, nu este transmisibilă cum vă gândiți, dar are o componentă ereditară…
Hmm, mama tocmai a făcut cinci implanturi la 64 de ani, are osul bun, tata a avut prima carie la 5o de ani, și atunci la rudimentul ăla de măsea de minte, iar când a murit, săracul, acum șapte ani, avea tot restul dinților la locul lor. Dar n-a fumat… Poate ar fi cazul că termin și eu cu țigările, cu cola, cu stresul… Teribilă asta cu stresul! Să-mi arate cineva și cum!
Și, cum necum, chiar omul ăsta mi-a arătat. Săptămâna următoare am început tratamentul și de atunci iar am ajuns să mă văd cu un dentist mai des decât o vedeam pe mama. Doar că de data asta, când am revăzut-o ultima oară, nu m-am mai dus singură…
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
