Stau cocoţată pe pervazul ferestrei în care a stat Emil Cioran. Uneia dintre ferestre. Asemeni lui, camera pe care a locuit-o în 1931, la hotelul Coroana, este larg deschisă spre lume: patru mari ferestre, luminoase, care îmbrăţişează toată lungimea camerei. O cameră care se află pe colţul acestei foarte vechi clădiri. O fereastră cu pervaz spre o lume a neantului. Gândurile îmi zboară, acum, la doar câteva oare rămase până la lansarea cărţii mele de interviuri spre acele iubiri târzii care au hrănit şi inspirat anumite momente din viaţa unor oameni excepţionali. Gândurile mele zboară spre Emil Cioran şi iubirea lui târzie, de la 71 de ani, “nemţoaica”, şi spre ultima iubire a lui Nichita Stănescu, Dora. Ambii au fost loviţi de iubire ca şi cum ar fi fost loviţi de un tren accelerat, care trece peste tine şi nu te mai lasă să te ridici, iar toată inteligenţa şi filosofia lor, studiile adunate, volumele citite, experienţele avute, căsătoriile sau legăturile, nimic nu le-a folosit. Iubirea este un blestem, o molimă care te întoarce pe dos? La orice vârstă, în orice etapă?
“Am crezut, ibidem, mult timp că de la o anumită vârstă în sus nu mai ai ce învăţa: vei fi trăit toate războaiele, lins toate tranşeele, citit toate cărţile, ars toate punţile şi luat adio de mai multe ori şi de la toată lumea. Zilele trecute am primit o lecţie pe care nu o să o uit repede: a crede acest lucru este un păcat narcisic. Credem acest lucru iar fiinţa pe care o privim ne place pentru că ea corespunde, în infinitatea şi măreţia ei, imaginii pe care ne-o facem despre noi. Nu mai avem de primit lecţii de la nimeni. Pentru că ştim tot. Nu este adevărat. Se pare că niciodată nu ştim tot şi că adeseori suntem mai uşor de lovit cu un vers, cu o arie, cu o pasiune, decât dacă am fi călcaţi în picioare de toţi elefanţii lui Hanibal. Ce durere să accepţi că nu ai murit de tot şi că poate viaţa este în altă parte! Că tot soclul de credinţe pe care ţi-ai clădit existenţa poate fi clătinat, poate până la distrugere, de o descoperire… Am trăit până ieri ignorând până la idioţenie şi păcat de blasfemie poemele lui Borges. Le-am descoperit din întâmplare, ca o provocare venită de foarte departe. Tot ca o provocare a venit şi …Ameninţarea. Challenge. Provocarea. Suntem oare doar nişte fiinţe amorfe, amoeba, euglena verde destinate să existăm doar după ce am atins limita maximă a morţii? Într-un fel sau altul?”
Rândurile mele publicate mai demult în adevărul.ro încercau să decanteze. Dar ce-ar fi dacă, asemenea lui Cioran şi lui Stănescu, nu am mai încerca acest lucru. Unele lucruri nu pot fi explicate, pot fi doar trăite sau…nu. Sunt alegeri. Iubirea este, cred, o alegere. NU o putem determina, nu o putem genera, nu o putem provoca, este chestie de destin, de serendipity, de neant, însă putem decide, întotdeauna, comportamentul pe care îl adoptăm în faţa ei. Comportamentul nostru nu este niciodată acelaşi pentru că, cred, nu percepem iubirea la fel la 16 ani, la 30, la 45, la 70. Ea este pasiune, pradă, furtună, potop, ameninţare, durere, pace. Totul sau nimic.
Definiţiile nu sunt puţine, comportamentul adoptat este multiplu – fuga, dat piept cu inamicul, teama, ascunderea, negarea, acceptarea, primirea, abandonarea, uciderea, sinuciderea – însă, însă, un singur lucru este foarte sigur. De fiecare dată şi la orice vârstă iubirea este o boală. Victimele îşi pierd capul, nu mai ştiu ce fac, ziua devine noapte, noaptea zi, luna soare, neantul fiinţă, fericirea există: clepsidra învaţă să zboare. “O să te plouă pe aripi spuneai…”. Aşa e, Nichita avea dreptate. Cântecul Paulei Seling mi-a amintit. Suntem la fel de mici şi de incapabili să ne apărăm în faţa tăvălugului.
Într-o traducere foarte liberă şi proprie, datând de aproape un an, iubirea, la Borges, era ca o amenințare, de care nu ne puteam feri:
“Aceasta este deci iubirea.
Unde să mă ascund sau unde să fug?
Căci cresc pereţii închisorii sale, ca într-un vis înfricoşător.
Masca-i, teribilă, s-a schimbat, deşi, ca întotdeauna, e unică, iubirea.
E iubirea.
La ce-mi mai folosesc acum talismanele, amuletele,
Practica literaturii
Şi tot ce-am învăţat,
Ucenicia în ale limbajului şicane,
Faptul că ştiu în sfârşit să fac din cuvinte şi săbii şi arcane, platoşe.
Seninătatea prieteniei,
Culoarele ascunse ale bibliotecilor mele,
Toate lucrurile din cotidianul meu,
Obiceiurile înpământenite,
Dragostea primară dată cândva de mama,
Umbrele trimise de toţi strămoşii mei,
Noaptea fără de sfârşit,
Adierea somnului de moarte şi a nopţilor fără vise?
E iubirea…
Iar timpul mi-l măsor în a fi sau a nu fi cu tine.
De-acum izvorul se va rupe de sursă, iar omul
Omul va învăţa să zboare în sunetul păsărilor,
Acum, de-acum, cei care ne privesc din spatele ferestrelor nu mai există, nu,
Însă obscuritatea nu-mi va aduce pacea. Nu.
Căci aceasta e iubirea, simt, teama şi plăcerea de a-ţi auzi vocea, speranţa şi amintirile comune, teribila viaţă trăită în secunde care se succed mereu.
Frica de a crea viitorul.
E iubirea şi propria-i mitologiei, magia sa infimă şi poate inutilă.
Un colţ de stradă de care nu reuşesc să trec.
Oh, armele sale m-au înconjurat deja, blestemata.
(Această încăpere este invizibilă. Nu a văzut-o, poate, oare…).
Port sclav în mine numele unei femei.
Rănit de moarte mi-e corpul de existenţa ei.
Stau în camera lui Cioran. Mă gândesc la iubirile târzii. La pacea lor. La şansa de a fi loviţi de ele. Distruşi de ele. Serendipity. Până la urmă, aşa cum scrie Mircea Cărtărescu în “inexistenta prefaţă” a cărţii mele, cu acest cuvânt spui tot, căci cuvântul este totul: serendipity.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.