În sudul Islandei, priveşte peste Atlantic către Antarctica, Plaja Nisipului Negru: direct de la nord la sud. Este o ocazie unică să cercetezi Planeta privind-o dintr-un unghi boreal.
Pietrele de aici provin din roci vulcanice. Către est se înalţă o grotă acoperită de muşchi verde pe care se odihnesc păsări albe, de departe creând iluzia unor pete de zăpadă. Intrarea e ogivală, partea care dă spre ocean fiind susţinută de coloane de bazalt a căror înălţime scade pe măsură ce dispar în apă. Lăsându-ţi privirea să alunece mult mai departe în Atlantic, vezi ridicându-se două stânci, dintre care una îţi sugereazã silueta unui minaret erodat.
Către vest, destul de aproape de ţărm, se află o insulă care, potrivit miturilor islandeze, e un troll întârziat prins de lumina zilei şi pietrificat. Şi mai la vest, un alt amsamblu de stânci uriaşe se ridică din ocean, dintre care una ca o poartă uriaşă te face să te întrebi spre ce tărâmuri o fi ducând. Curenţii de apă sunt extrem de puternici. Şi vântul este puternic, abia reuşesc să-mi menţin echilibrul în încercarea de a face câteva fotografii acestui peisaj parcă de la începuturile lumii.
Un peisaj care dă impresia că nu a fost niciodată atins de mâna omului. Un peisaj atât de suveran pe identitatea şi misterul lui. Un peisaj care pare să ducă o viaţă proprie în tăcere şi solemnitate, dar care nu te convinge pe deplin de solitudinea lui şi care te face să te întrebi dacă nu cumva ar ascunde totuşi ceva. Fiinţe şi lucruri pe care nici nu mi le pot imagina sau descrie îşi fac simţite suflul din adâncuri.
Pe drumul ce mă duce ȋnapoi la Reykjavik, am şansa de a vedea două cascade. Despre una dintre ele se spune că ar ascunde o comoară. De la momentul ȋngropării ei, comoara s-a arătat doar o dată unui băieţel. Și pentru un timp atât de scurt ȋncât el abia a avut timp să ia inel mare de aur. Comoara s-a retras iute ȋn ascunzătoare. Azi, inelul se află expus la muzeul de etnografie din apropiere.
Ambele cascade au ceva unic şi magic: curg ȋn spatele unor curcubee ale căror culori devin din ce ȋn ce mai intense cu cât te apropii mai mult. Urcând pe o parte a uneia dintre cascade, mă simt urmărită de ceva. Spre surpriza mea, constat că este curcubeul ce doar s-a închis într-un cerc pe care îl întrerup doar eu. Din păcate nu am putut face nicio fotografie curcubeului-cerc, stropii de apă fiind foarte puternici şi aruncaţi cu forţă destul de departe.
Pe aceeaşi rută înspre capitala Islandei, întâlnesc vulcanul Eyjafjallajökull, cel care a erupt în 2010. Cenuşa a acoperit aproape în totalitate gheţarul din apropiere, dându-i culoarea rocilor vulcanice. Numai ici şi colo pete albe sclipind în soare îţi dezvăluie ce se află dedesubt.
Odată ajunsă la hotel în Grindavik, simt că aş vrea să merg din nou la Laguna Albastră. După o baie relaxantă, fără ploaie, mă bucur încă o dată de drumul care duce printre bolovanii acoperiţi de lavă, şerpuind printre ochiurile albăstrui de apă. Aerul este deosebit de curat în seara aceasta şi miroase a mare.
La Northern Light Inn, recepţionera mă întreabă la ce oră am avionul pentru a mă conduce mâine la aeroport. Încă o dovadă a amabilitãţii şi eficienţei islandezilor !
La revedere Islanda, pământ de la capătul lumii, atât de sălbatic şi totuşi atât de primitor!
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
