Viața fiecăreia dintre noi se învârte în jurul acelei femei. Indiferent cum o cheamă „în realitate”, în realitatea ta numele ei rămâne destul de simplu. Mama.
Te-a părăsit sau te-a păstrat lângă ea. Te-a crescut sau te-a pierdut. Te-a apropiat sau te-a îndepărtat. Dar te-a născut. Și nu poți schimba asta. Ești o parte din ea. De fapt, ești părticică din părticică. Tu ești o parte din ea, ea este o parte dintr-o altă mamă. Și tot așa. Ce „înlănțuire” divină! Cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să fiu fiica ei.
Pentru că, așa prăpădită cum sunt uneori, am apropiat-o de Dumnezeu prin simpla mea existență. Sunt sigură că, dacă o femeie se simte vreodată aproape de Dumnezeu, asta se întâmplă atunci când naște. Iar eu i-am oferit ei șansa să îmi dea, la rândul ei, viață. Însă dincolo de viață, mama mi-a mai dat și foarte multă dragoste. Respect. Încredere. Șanse. Idei. Îmbrățișări. Până și privirea o am tot de la ea.
La început, am suferit ca o nebună că a plecat. Apoi, am înțeles că s-a dus tot pentru mine. Zău că-mi vine s-o cert uneori. Îi tot spun să se mai gândească și la ea, dar nu poate. Fiindcă „ea” am devenit „eu”.
M-a preocupat îndelung revanșa. Îmi imaginam că, atunci când mama o fi bătrâna și bolnavă, eu am să o îngrijesc și am s-o răsplătesc astfel pentru tot ce-a făcut. Prostii. N-am luat în calcul că s-ar putea să nici nu îmbătrânească vreodată. Mama a fost o floare pe care n-am văzut-o ofilindu-se. Câteodată, îmi place să mă gândesc că și-a eternizat tinerețea. Îmi spunea mereu că nu prea se imaginează cu riduri.
Cel mai mult mă fascinează formele de comunicare pe care le-a inventat după ce s-a terminat ultima noastră șuetă, acum câțiva ani. Am încetat să mai vorbim seara la telefon. În schimb, m-a învățat să las în noptieră toate gândurile negre și să scot mai bine cartea de rugăciuni. „Așa vei da de mine mereu”, mi-a zis. Nu-i mai scriu nici mesaje. Nu știu cum, dar astăzi nu îmi mai este teamă, ca la paisprezece ani, că mi-ar putea citi jurnalul. Ba chiar am început să îi dedic pagini din el. Nici cafeaua nu o mai bem împreună, iar în ceea ce privește vinul, mărturisesc că închin mereu în cinstea ei. I-am moștenit și bijuteriile, dar și prietenele. În fiecare dintre ele redescopăr ceva din mama… da, e vorba despre acel incredibil de reconfortant „știu că ea mi-ar fi zis la fel”. Mai știu că fiecare succes, fiecare eșec, fiecare lacrimă, fiecare zâmbet este rezultatul unui gând bun de-al ei.
Și știi ce? Mă voi urca în mașină și voi face excursia pe care i-am promis că am să i-o dăruiesc cândva. Și voi merge unde ar fi vrut și ea să meargă. Voi cumpăra hainele pe care le-ar fi „aprobat” și ea. Apoi, îmi voi aminti cum mă avertiza mereu că nu-i bine s-o iau atât de mult în seamă.
Cât despre revanșă, mi-am dat seama ce trebuie să fac. Trebuie să dau mai departe viața pe care am primit-o de la ea.
Și, indiferent ce s-ar întâmpla, trebuie să mă abțin să spun că „mi-am pierdut mama”. Așa ceva nu se poate.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
