E ora 6.00. Dimineață. Beverly Hills Hotel. Este încă mult prea devreme pentru toți cei care au participat la decernarea Oscarurilor de aseară. Și totuși ea, vedeta, învingătoarea, Faye Dunaway s-a trezit, de o fi închis ochii în noaptea aceea și a venit la întâlnire. Pentru că nu e doar învingătoare. E atât de frumoasă, încât Terry O’Neill nu ar accepta nicicând ca cea pe care o iubește să apară într-o poză simplă, din spatele cortinelor, având statuia în mână. Trebuie să arate lumii întregi cât de răpitoare e Faye, chiar așa, obosită. Iar pentru asta e nevoie de lumina perfectă. Și ziare. Aruncate peste tot. Și statuia tronând în acel haos. Statuie la care Faye nici nu se uită. Pentru că totul a trecut. Emoțiile, lumina reflectoarelor, momentul de glorie. Și a rămas o femeie singură, care își ia micul dejun pe marginea unei piscine. O femeie frumoasă, faimoasă dar nespus de singură. Doar în poză, pentru că în viața reală, la momentul respectiv, Terry O’Neill era logodnicul actriței. S-au căsătorit în 1980.
Instantaneul a făcut istorie. Nici nu se putea altfel. Doar Terry O’Neill era deja cel care contribuise la nașterea idolilor din lumea muzicală, a filmului, a modei. Ce ani! Ah, Doamne, ce ani minunați! Altruism, speranță neîntinată, veselie, valoare și frumos. Lumea nu se alterase încă: ”În anii ’60, toți tinerii aveau o șansă. Eram fericiți și ne ajutam între noi. Nu știu dacă aș mai reuși acum, de ar fi să o iau de la capăt. Eu, care am trăit în acei ani, nu înțeleg cum azi e posibil ca un om să devină vedetă după 15 minute în care apare la televizor. Pe atunci trebuia să muncești mult, să faci lucruri importante ca să poți deveni un star”.
The Rolling Stones
Terry O’Neill a fost cel care a realizat pentru prima oară un fotoreportaj cu cei de la Beatles și Rolling Stones. Pe vremea când băieții erau doar niște tineri cu voci bune și instrumente muzicale pe care le zdrăngăneau prin localuri sau înregistrau din când în când câte un cântec. Terry auzise ceva despre ei și își dorea să îi fotografieze.
The Beatles
Când Terry O’Neill, cel care la 20 de ani încă dorea cu ardoare să devină cântăreț de jazz, s-a dus cu pozele celor de la Rolling Stone la editorul ziarului unde lucra, acesta i-a spus: ”Doamne, băieții ăștia par niște monștri preistorici. Te rog găsește alții mai frumoși”. Și uite așa, la următoarea apariție a ziarului, acesta s-a vândut ca pâinea caldă, până la ultimul număr. Publicaseră două fotoreportaje în oglindă: două trupe anonime. Una cu cinci băieți frumoși ca soarele. Celălalt prezenta Angliei o trupă obscură, pe nume The Rolling Stone. Cred că ați auzit, măcar o dată în viață, despre ei.
Connery și Bardot
De la Frank Sinatra, până la Amy Winehouse, Terry își amintește de toți. Iar când vorbește despre ei, vrei să scoți pălăria și să te înclini. În fața lui și a vedetelor care i-au marcat existența: ”Cea mai importantă întâlnire a fost cea cu Frank Sinatra. Trei săptămâni l-am urmat peste tot. A vorbit foarte puțin cu mine. Parcă nici nu existam. De abia mai târziu mi-am dat seama că a fost cel mai frumos cadou pe care mi-l putea oferi cineva. M-a lăsat să fiu părtaș la viața lui”.
Audrey Hepburn
Toți îl iubesc și îl respectă. Pentru că e cel mai bun, modest și are întotdeauna cuvinte frumoase la îndemână pentru cei pe care îi fotografiază. Amy Winehouse era internată la dezintoxicare, când a cerut aprobarea pentru a ieși din clinică. Voia din tot sufletul să facă un pictorial împreună cu Terry.
Brigitte Bardot, David Bowie, Kate Moss, Elle McPherson, Al Pacino, Sir Sean Connery. Unde să îi înșir toți? Nu am spațiu! Orice nume celebru din lumea muzicii, filmului sau al modei vă trece prin cap, bag mână în foc că Terry O’Neill a realizat cel puțin un pictorial cu acea vedetă. Gândiți-vă doar la faptul că în 2013 avea o arhivă cu peste patru milioane de poze!
Frumusețea lui Naomi Campbell l-a cucerit iremediabil: ”E capabilă să arate camerei orice emoție: de la bucurie la furie. Naomi poate să transforme un sac de plastic într-o haină haute couture. E de ajuns să îmbrace sacul”.
Știți care a fost secretul succesului celui care a devenit cel mai important fotograf al secolului trecut și prezent? Modestia, dorința de a rămâne un anonim: ”Fă-i pe oameni să uite că sunt în fața camerei. Fii invizibil. Nu am vrut nicicând să fiu faimos. Sunt fericit pentru că sunt anonim, trăiesc unde trăiesc, cu muzica și amintirile mele. Citesc, mă uit la televizor, iau autobuzul ca să mă duc la cumpărături. Îmi place să ies în oraș la cină. Sunt foarte fericit. Sper să mai trăiesc cel puțin 20 de ani”, spunea Terry în 2014, la 76 de ani.
În 2011 a fost premiat de The Royal Photografic Society pentru contribuția la istoria fotografiei. O dovadă în plus că artistul nu regretă aproape nimic din ceea ce a făcut: ”Singurul lucru pe care îl regret e că mi-am aruncat unele negative. Aș vrea să nu o fi făcut. În rest, aș luat de la capăt oricând”. Și, dacă ar fi posibil, cine știe? Poate Terry O’Neill ar reuși, cu genialitatea sa, să readucă frumosul, la locul pe care îl merită. În prim plan.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
