M-am trezit devreme – ora 8 în Elveția, ora 9 în România – cu o senzație de gol și de teamă, teama că mă pierd, că nu știu ce-mi mai place (abia pot să decid dacă să cumpăr o anumită bluză sau nu, pentru că deși este ceva ce aș fi purtat acum o lună, azi parcă nu-mi mai vine), că nu mai știu nimic despre mine, că tot ce știam s-a ascuns undeva în adâncul ființei mele și minții mele nu-i mai este permis accesul.
Vreo jumătate de oră am petrecut-o în pat, răsucindu-mă de pe-o parte pe alta, apoi citind postări de pe facebook. Senzația de teamă era când amplificată, când stopată de gânduri. Mintea mi-a jucat feste, spun oamenii când, după ce s-au trezit în siguranță în patul lor dimineața, își aduc aminte de fantasmele pe care le-au zărit cu coada ochiului în timpul nopții. În lumina zilei e mai ușor să îți ascunzi demonii, căci lor le place întunericul, iar întunericul tău este în tine, nu în jurul tău.
Timp de patru luni de zile am avut o relație cu un personaj bucureștean care, probabil, ori va continua să-și lase urmași în fiecare femeie pe care o atrage (și nu sunt deloc puține), ori va renunța la tot și se va retrage complet într-un fel de pustnicie sufletească, căci, deși în mijlocul oamenilor, îl macină singurătatea. Poet. Trebuie că știți cu toții ceea ce se spune, dacă un poet se îndrăgostește de tine, nu ai să mori niciodată.
Noi, femeile, nu ne lăsăm ușor influențate decât dacă îl iubim cu adevărat pe omul de lângă noi. Desigur, vorbesc aici despre femeile care știu ce vor și care vor, în principal, să evolueze – de una singură sau alături de cineva – , nu despre cele care își acceptă soarta de a spăla vase și a crește copii fără a face nimic pentru ele, adică ceea ce făceau mamele lor, bunicile lor și tot așa în urmă cu ani buni. Căutăm adesea pe cineva care să ne mobilizeze, care să ne domine partea slabă și să ne aducă într-o formă de evoluție spirituală, căci, până la urmă, viața e mai frumoasă în doi și este mai ușor ca atunci când cazi, cineva să-ți întindă o mână și să te ridici mai repede.
Și totul este frumos la început. Până și certurile sunt dulci, iar împăcarea este de miere și îl îmbrățișezi și te pierzi în ochii lui – cum spun francezii, în ochii lui ton petit chouchou – și simți cum te strânge în brațe și nu i-ai mai da niciodată drumul, căci deși te strânge într-un fel încât abia mai poți respira, iubești faptul că te apropie de moarte, de-o moarte romantică, ceva aproape shakespearean.
Până când, într-o zi, ori mai degrabă într-o seară, când vă întâlniți pentru a merge la tine ori la el să mâncați împreună, să duceți viața voastră mai departe, căci încă nu ați decis nimic, ori nu ați verbalizat dorințele, el îți spune că ceva îi pare stricat, că nu îi ești îndeajuns. Îți dai seama din privirea lui, ori din lipsa contactului vizual, că nu e asta, că sunt motive, dar că tema e departe de a fi aceasta. Încerci să înțelegi situația, să-l înțelegi pe el, căci de tine o să ai grijă mai târziu, alături de prietenele tale, or mai degrabă ele or să aibă grijă de tine în timp ce tu vei sta sub plapumă plângându-ți pierderea.
Dar nu îl poți înțelege, iar el nu-ți dă detalii. A doua zi, tu stai plânsă în pat, după ce ai vorbit de zece ori despre același lucru cu cei care știau mai multe despre voi, când el sună la ușă. Deschizi. Îți spune că îi pare rău, că a avut probleme la serviciu, că a refulat asupra ta. Îl ierți, tocmai pentru că e prima oară când se întâmplă și toată lumea merită o a doua șansă – hai, nu te minți singură, îl ierți pentru că-l iubești și-l vrei înapoi, pentru că a devenit o obișnuință a sângelui tău să curgă în ritmul sângelui lui.
Apoi lucrurile se așază, timp de câteva săptămâni totul e lapte și miere. Mergeți un weekend în Sinaia, iar acolo, chiar în restaurantul tău preferat, el îți spune iarăși că ceva nu e în regulă. Îți muști buzele și încerci să nu te ridici de la masă și să pleci. Pe drumul spre casă îți ții lacrimile în ochi. Ascundeți amândoi durerea, ori numai tu, glumiți, totul pare în regulă. Înăuntrul tău simți că toate sunt arse cu smoală încinsă, că nu mai poți să respiri și tot ce vrei e să ajungi acasă, să te bagi sub plapumă și să dormi pentru mult, mult timp.
Peste un timp el vine iarăși. Îți spune că are nevoie de tine, că ești singura care-l înțelege, și îl iei înapoi. Însă când se întâmplă a treia oară îți iei jucăriile și pleci exact ca în copilărie.
Poeții scriu poeme. Poeții caută, aleargă, cunosc, se lasă alungați ori atrași și toate din curiozitatea lor morbidă. Te vor, însă vor să aibă și restul lumii în palmele lor. Cum altfel să cunoască ei durerea, dacă nu provocând durere?
Am auzit de el că iese, de data aceasta, cu o femeie de vârstă dublă față de a lui. Prietenele zâmbesc cu înțeles, gândindu-se că aceea i-ar putea fi mamă. Iubirea e iubire, îmi zic și eu. Învățăm cu adevărat doar din suferință, dar este ea cu adevărat necesară? Ar fi putut fi totul evitat? Nu, cu siguranță nu. A fost una dintre acele iubiri în urma cărora creștem, ne maturizăm.
Și, în timp ce el îmi spune că se simte singur, eu îmi analizez propria-mi tristețe.
Stau pe balcon, inspir aerul rece, beau o cafea și am între degetul arătător și cel mare o bucățică de ciocolată. Privesc în depărtare ceața care a acoperit lacul Leman. În timp ce eu îmi vindec rana departe de casă, în Alpi, îmi dau seama că sunt egoistă gândindu-mă că-i cer lui, poetul cu ochii din adâncul mării și mintea de copil, să se poarte așa cum aș vrea eu. Căci ce aș vrea eu, din moment ce simt că pe el nu l-aș mai putea îmbrățișa ca în trecut nici dacă mi-ar promite totul?
Pe Elena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
