S-a lipit de mine şi mi-a şoptit:
„Ascultă:…”
Nu am înţeles ce a spus mai departe, fiind încrâncenată pe treburile ce sunt de făcut. Aş fi vrut sa stea cuminte, să dăm bine în lume şi să meargă lucrurile aşa cum vreau eu. Însă el e în lumea copilăriei lui, opac la nevoile mele, concentrat să îngâne ceva în surdină.
Nu m-am prins din prima, neatentă, înverşunată să-l pun la punct.
A repetat şoptit:
„Auzi?”
Mă priveşte cu toate ferestrele lumii sale deschise, îngânând cu guriţa închisă, aşteptând să-mi fac timp să aud:
„Îmi cântă inima…”
M-am oprit din treburi, uimită şi ruşinată.
Corpul lui micuţ, de 4 ani, lipit de al meu, cântă cu guriţa închisă şi ochii larg deschişi. O melodie joasă, ca o simfonie, cântată în interior, pentru urechi de mamă, din afara lucrurilor ce trebuiau să se întâmple aici şi acum.
Serios şi fericit.
„Auzi cum îmi cântă inima?”
Îl privesc. Ascut urechile pentru a auzi, fiindu-mi teamă să mai respir, pentru a nu-i întrerupe cântecul inimii.
Stau lângă fiul meu micuţ şi ascult uimită, magia inimii lui.
Mă întreabă:
„Unde este Casa lui Dumnezeu, mama? În inimă?
De asta îmi cântă inima?”
Copilul meu, din capătul de început al vieţii, are puterea să oprească timpul, să suprapună realitaţile şi să mă facă să mă privesc, doar dăruindu-mi inocent, muzica inimii lui.
Aş vrea să spun că de azi voi fi o mamă mai bună, că îi voi da timp mai mult, că fac mulţimi de promisiuni, dar sigur spun: prin fiul meu, sunt mult mai aproape de Dumnezeu.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
