Bărbatul, acest egoist al lumii, nedomolit și niciodată maturizat pe deplin, ale cărui nivele de testosteron pot fi manipulate cu măiestrie și care pot genera cam orice și-ar dori, ea, Femeia – aceasta pare a fi lecția de viață a celei peste care timpul nu reușește să treacă cu radiera sa nemiloasă și al cărei nume rămâne, încă, The Greatest Female Star of all times.
Blondă, lascivă în mișcări ca o felină uriașă, cu priviri și mișcări ale buzelor, capului, ale brațelor și ale corpului îndelung studiate, cu tonuri ale vocii care induc prezumții de vinovate dorinți: Femeie. Și totuși dacă o privești mai bine e chiar urâțică.
Everett Collection
Dar n-ați văzut vreo urâțică mai dorită ca ea, mai sexy ca ea, mai Sex Godess ca ea. N-a întrecut-o nici măcar Monroe, deși s-au întâlnit prin 1957 și au fotografiat un sărut carnal și plin, ”lipit” de pelicula unei camere de filmat.
În filmul Morocco
Era urâțică cu chipul ascuțit și prelung, cu pomeții pătrățoși, cu trăsăturile masculine și trupul androgin. Feminină? Își privește dușmanul, în cazul la care mă refer, un ziarist danez care o intervievează în 1971, cu puțin înainte de a-și încheia cariera publică, ascunsă după un pian și un aranjament floral uriaș, își îngustează pupilele, își țuguie buzele și se întinde lasciv printre flori. Ai senzația că se strecoară ca un șarpe, tot sex și dorință printre flori, până la venele masculului din fața pianului, și îi susură ca unui copil, dădăcit, și totuși ca unui bărbat care deja stă încordat, mai că-i ghicești excitarea: ”Oh, nu, nu știi! Sigur nu știi și nici n-o să afli”. Îi ghicești mișcarea senzuală a limbii, conturată de buzele potrivite a pasiune furată din fructul oprit. Se mai unduiește odată spre tremurul aproape nervos al bărbatului din fața ei, tremur pe care-l vezi prin fiecare fir din costumul lui larg, din stofă groasă. Am zâmbit. Bărbatul geme scâncit în microfon. Noroc că c-a avut idea să-și ia un partener de interviu care intervine salvator cu o nouă întrebare. Diva clipește calculat din gene cu un zâmbet satisfăcut, ascuns după privirea și expresia chipului voit nevinovată, ”de blondă proastă”, am sări noi ca arși, noi, proletariatul fără rafinamente.
Oricine o întâlnea avea senzația că o cunoștea de când lumea, cu toate acestea ”a fost o ființă complexă și foarte complicată, muncea din greu mereu, dar era mereu falită; ei da, nu râdeți, așa era”, spunea despre ea Maria Riva, fiica sa, a cărei carte la adresa mamei nu este una laudativă, ci mai degrabă dură.
A generat scandaluri după scandaluri mai mult sau mai puțin amoroase, Hemingway a fost confidentul ei și sufletul ei pereche „poate tocmai pentru că nu s-a culcat niciodată cu el”, după cum remarca presa vremii, nu fără o doză de malițiozitate. Și totuși, nimeni n-a putut vreodată dovedi că a fost amanta cuiva, că și-a trădat soțul cu care a trăit literalmente o viață, însă mereu separați ”ca frate și soră mai degrabă”, cum remarca aceeași malițioasă presă de cancan. ”Ei ce vreți”, avea să-i sară întru apărare soțul și tatăl singurului ei copil, Rudolf Sieber, ”în meseria ei e normal să iasă cu multă lume, să cunoască mulți oameni, să fie ceea ce e. Doar un idiot ar ține izolată și ar opri ascensiunea unei dive ca ea.”
Spre sfârșitul vieții, și a trăit până în 1992, obișnuia să susțină o emisiune radiofonică în care răspundea întrebărilor ascultătorilor ei. Fani despre care n-a ezitat să spună rugos: ”Nu suport prostia. E singurul lucru din lumea asta pe care nu-l pot suferi și ierta. Fanii care mă ridică la nivel de zeiță și mă privesc ca pe vreo infailibilă sunt proști.”
„Mai întâi de toate trebuie să te dăruiești toată, dar numai atunci când ești dorită și când e nevoie de tine. Când un bărbat are nevoie de tine, atunci ar trebui să-i dai totul. N-ar trebui să te dai înapoi. Ar trebui să lucrezi cu mâinile tale: să cureți, să gătești, să calci. Munca fizică este o bună terapie a fericirii”, spunea Ea, Diva.
Fotografie Edward Steichen
”Munciți multe ore pe zi”, se frământa fâstâcit același reporter.
”Bineînțeles că muncesc”, se unduia Diva în spatele pianului privind fix, ca o panteră gata de atac.
”La nivelul dumneavoastră n-ați avea nevoie să munciți. Chiar trebuie?”, se opintea același reporter.
”Oh, dar bineînțeles că am nevoie să muncesc. Nimeni nu muncește decât pentru că trebuie, pentru că are nevoie să muncească. Trebuie să muncesc. Întotdeauna am muncit din greu. Așa mi-a fost dat. Și nu mă plâng. Am putut mereu munci din greu”, o spunea privind fix, fără să clipească și fără a se mai undui, însă luând un aer sfătos, de fetiță care dă lecții păpușilor aliniate pe pat.
Dacă a fost întrebată despre ea și soțul ei, a răspuns fără ezitare și fără milă: ”Asta e o chestiune privată. N-o știe nimeni și nici n-o va ști nimeni vreodată”, apoi zâmbește suav, privește cu inocență uimită în cameră ca și când tocmai ce ar fi auzit cea mai mare năzbâtie a vieții ei. Reporterul abandonează. E mai sigur să revină pe tărâmul dorințelor divei care îl ține în genunchi cu o bătaie de geană.
Cu Jean Gabin
A fost spioană sau doar a jucat rolul unei spioane? Cert este că a îngenuncheat regi, scriitori faimoși, a avut acces la informații clasificate. Dar și mai sigur este că a spus tuturor ce și-ar fi dorit să audă: englezilor că se simte englezoaică, americanilor că e mândră să fie americancă, francezilor că sufletul ei e francez. Singurii cărora nu le-a putut spune niciodată nimic au fost germanii, poporul din care s-a născut, jumătate cehoslovacă, jumătate nemțoaică. Ei n-au primit-o nici după război. Ba era iubita lui Hitler, despre care afirmase în timpul războiului că i-a stârnit o pasiune greu de domolit, ba că era dușmanul nazismului, despre care spunea că a determinat-o să ia atitudine și s-a înrolat în armata americană. A cântat imnul nazismului, celebrul cântec ”Lili Marlene”, sau mai corect spus, “Das Mädchen unter der Laterne” (n.a. ”Fata de sub lampadar”) ca nimeni alta, a îmbrăcat fracul ostentativ deși nu s-a declarat neapărat a fi o feministă convinsă, a demolat pe scenă toate limitele până acolo că și astăzi lumea consideră că era bisexuală, deși nimeni nu o poate dovedi, cu toate acestea a rămas zeița nedetronată a dorinței, starul feminin al tuturor timpurilor, Femeia-cu-adevărat-fatală: Marlene Dietrich.
În filmul Touch of evil
„Cunoaște-ți limitele”, mai spunea ea, ”și fii realist. Dacă ești un bun tâmplar, fii mândru să fii un bun tâmplar. Încearcă să-ți găsești un orizont spre care să țintești, dar dacă dai greș considerabil, întoarce-te la abilitățile tale și perfecționează-ți-le”.
În filmul La Scandaleuse de Berlin
Primea aproximativ 3.000 de scrisori pe săptămână de la ascultătorii emisiunii ei de radio. Credea cu tărie că știe care sunt suferințele oamenilor. ”Astăzi femeile sunt nemulțumite că bărbații lor nu se ridică la înălțimea așteptărilor … din punct de vedere sexual sau uman. Azi, bărbații sunt nefericiți pentru că, în opinia mea, sunt în mod esențial poligami și se simt vinovați din cauza faptelor și a înclinațiilor lor. Cât despre adolescenți, își resping părinții pe care îi categorisesc ca ”obtuzi” și cu care nu pot comunica.
Totuși, Barbații sunt atât de ușor de iubit. Tot ce trebuie să facă femeile este să orbiteze în jurul lor. Bărbații vor să primească mai mult decât dau. Bărbații pot mulțumi femeile fiind dominanți în majoritatea deciziilor și atenți în deciziile minore. Iar adolescenții ar trebui să aibă răbdare. Sigur, noi am cârpit lumea în care i-am adus. Dar ar trebui să fie mai toleranți cu eșecurile noastre. Avem dragoste și înțelepciune de dăruit și dacă pot fi învățați cum să comunice cu noi, cine știe, ar putea chiar profita de pe urma greșelilor pe care noi le-am făcut și să facă lumea care vine un loc mai fericit și mai sănătos în care să trăiască!”.
În filmul La Scandaleuse de Berlin
Dacă a iubit și cât, dacă a durut și cât, o va fi știut doar ea, așa cum și-a dorit. Și poate a mai știut sufletul ei pereche: Ernest Hemingway. Dar noi, nu vom ști niciodată. Pentru că ea, Diva, a considerat că e mai valoros să știm să ne jucăm bine rolul de femei-dive, decât să știm ce era dincolo de ușile închise ale vieții ei intime.
nesupusă și neîmblânzită…
A murit în izolare autoimpusă, într-un mic apartament din Paris, dependentă de alcool și de analgezice. Cu toate acestea, vocea ei ”guturală și sexy” răzbate încă, rămâne o mărturie a unei feminități multifațetate, a unei feministe bine disimulată în declarațiile unei mici ”lady de casă”, divă care a spart regulile și tiparele și care s-a impus „pe dos”, nesupusă și neîmblânzită vreodată: Marlène Dietrich.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
