Tot aud că rudele nu ți le poți alege. Dar cu siguranță poți alege ce să faci cu ele.
O fărâmă de ADN nu ține loc de iubire. Și suntem crescuți de mici în strungul ideii că trebuie musai să te storci de dragoste necondiționată la tot pasul, că de nu, cu tine e ceva în neregulă, niciodată cu cei care iau cu amândouă mâinile și-ți dau doar cu piciorul. Toți primim lângă noi oameni al căror rost e să ne doară. Am primit și eu un tată și o jumătate de soră. Acum, azi, am tăria să mulțumesc pentru asta. Fără ei, aș fi fost mai săracă în priceperea lumii și cu siguranță aș fi învățat mai tărziu să prețuiesc cele mai bune suflete care mi-au rămas alături de când mă știu.
Dar privesc în jur, despre rude… tabu complet! Pietre de moară, șirag de perle la gât, ce să zic. Adevărul e că nimeni, nicicum, nici măcar pentru o clipă nu poate trăi în locul tău. Și îți ești dator, înainte de orice, să nu-ți bați joc de tine. De Darul Vieții, adică…
Nesimțirea e încă și mai dureroasă când oamenii care o practică sunt convinși că li se cuvine totul. Nemaivorbind de seceta recunoștinței, sau de văzut lungul nasului, că astea deja-s finețuri prea abrupte. Și când/dacă îi confrunți, în loc de scuze măcar primești un val de tupeu, obrăznicie, niște vorbe lătrate, așa încât tot ei sar ca arși jelindu-se, victime abuzului tău de onestitate. În ultimă instanță, strigătul tău de durere le tulbură liniștea. Ar trebui să-ți ceri iertare. Și să nu se mai întâmple.
Eu una, tot încercând să evit să rănesc, m-am deprins tare greu să spun ce mă doare. Iar acum, când am început să mă am în grijă și pe mine, nu doar pe alții, mă izbește cum cei pe care i-am menajat, odată expuși, îmi dovedesc că sunt încă și mai urâți decât am cutezat eu vreodată să-i văd. Adevărul doare, ustură, taie pleoape să nu mai poți închide ochii în fața lui, dar Vindecă! Te vindecă de a pierde timp, viață.
Și niciodată nu e prea târziu să te trezești.
Cei care nu te merită nu luptă pentru tine, cei care lovesc în tine ca să se apere pe ei nu au ce căuta în viața ta. Fără excepții. Timpul nostru aici e prea scurt să fie risipit între oameni care nu te cunosc. Nu aștepta să priceapă ei într-o bună zi că te-au rănit. Dacă ar fi putut vedea dincolo de ipocrizia și ne-simțirea lor, nu te-ar fi rănit dintru început. La tine, doar la tine, e puterea să te ridici în fața lor. Să retezi buba, să accepți că întâi va fi rău, apoi bine. Întâi venin, apoi rană curată. Și cel mai important, s-o faci fără să te cobori la nivelul lor, chiar dacă poate fiecare bici de cuvânt te face să clocotești și să vrei ca cineva să plătească pentru tot ce rupe din tine cu dinții.
În fața prostiei sau nesimțirii nu poți ieși niciodată câștigător. Bucură-te că e așa. Înseamnă că, din fericire, îți lipsesc armele cu care să intri în luptă.
Fii blând! Cu tine. Deschide-le ușa, invită-i să nu se mai întoarcă! Apără în tine, neatinsă, lumina credinței încă în oameni, oricâte dureri te-au găsit acasă și mergi pe drumul tău bun.
Cheia iubirii o ai, dăruiește-o abia după ce ai învățat s-o folosești în porțile inimii tale! Aveți grijă de voi, sufletelor! Abia apoi și de ceilalți. Nu-i nici o brumă de egoism la mijloc. Doar începând cu/din/pe voi știința iubirii și ocrotirii poate face bine tuturor.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
