Iubirea nu vine când te aștepți mai puțin. Vine când o chemi. Și cel mai important, când ești pregătit să o trăiești așa cum este ea: ca o gură de aer curat în vârf de munte, liberă, veselă și fără nevroze. Vine atunci când ești curățat de prejudecăți, tipare și dorințe ”așa da” sau ”așa nu”. Și știi de ce?
Pentru că ea nu se vrea încătușată. Iubirea nu e un stereotip pe care să îl pui în wishlist. Ea există. Fără niciun fel de complement circumstanțial. Voi continua să repet lucrul acesta până când sufletele voastre vor înțelege și vor dori să iubească. Simplu. Fără întrebări, dubii, neîncredere și zbateri. Iar când vine, uită toate celelalte iubiri pe care le-ai trăit până atunci. Pentru că iubirea fiecărui om e pe măsura sufletului său. Și nu există pe pământul ăsta două sufletele cu același contur.
Mult trebuie să pătimești ca să ajungi să îți dai seama că viața e așa de simplă. Că totul e simplu. Dar nu știu cum facem și desfacem până complicăm totul. Cu temerile noastre, reflexele emoționale dezvoltate de-a lungul anilor de dezamăgiri și visuri spulberate. Vine, însă, o zi când nu mai poți. Te sufoci. Îți plânge sufletul de atâta corvoadă. Și atunci se scutură, își întinde aripile și o ia la goană. Se duce și se tot duce de nu îl mai poți opri. Și nici nu vrei.
Pentru că redescoperi plăcerea momentelor simple, când stai întins pe o bancă și privești cerul. Asculți păsările și simți. Tot ceea ce te înconjoară. Atunci îți dai seama că nicicând nu ești singur. Că ești parte dintr-un tot neștirbit, care te conține și pe care îl păstrezi de la începuturi în tine. Doar că o dată, de mult, ai decis să te rupi. Țe-ai pus contra vieții dorind să fii altcineva. De fapt, dorind să fii Cineva: la birou, în cercul de prieteni, în societate.
Ai uitat că tu ești Tot. Iar viața te-a lăsat. Ți-a zâmbit înțelegătoare și ți-a dat drumul. Însă a continuat să curgă. În afara ta și în tine. Te-a durut. Pentru că, în loc să mergi mână în mână cu ea, te-ai pus de-a curmezișul. Așa ai ajuns să suferi. Acela a fost momentul în care ai simțit că ceva nu merge. Și cum ar putea să fie altfel când tu, cu mânuța ta, ai luat piesele de puzzle și le-ai amestecat care pe unde? Până când ai decis să pui capăt suferinței tale, te-ai oprit din goana zilnică și fuga de tine și ai privit. Înăuntru. Și atunci ai văzut cu adevărat în afară. Te-ai oprit din a visa. Te-ai trezit și a venit lumina.
Pe nesimțite ai reînceput să zâmbești. Să îți reamintești ce îți dorești cu adevărat. Să trăiești simplu. Să trăiești, de fapt. Din acel moment nu te-ai mai putut opri. Acela a fost momentul în care ți-ai dat seama că ceea ce lipsește nu e iubirea ce vine înspre tine, ci aceea care curge din tine. Te doare doar ceea ce nu există înăuntru sau e în stare latentă. Pentru că nimic nu există în afară.
Atunci te-ai eliberat. Ți-ai reamintit iubirea și i-ai dat voie să fie. Și a țâșnit din tine ca un izvor cu apă vie.
Atragem ceea ce suntem, nu? Iar când răspândești iubire, voie bună, veselie și lumină, viața o să ți le dea înapoi însutit. Înzecit. Înmiit. Atât cât ai nevoie pentru a te umple. Atunci nu vei mai avea nevoie. Atunci nu vei mai dori. Vei simți că nimic nu lipsește și totul e așa cum trebuie să fie. E bine. De abia atunci iubirea va veni la tine. Vei fi pregătit să o trăiești pentru ceea ce e, nu pentru a obloji răni, alunga singurătatea ori pentru a demonstra ceva. Ție ori celorlalți.
Ce zici, ești pregătit de iubit? Dacă da, fă ceea ce mi-a spus un suflet drag, într-o zi înnegurată: “Du-te și te privește într-o oglindă. Apoi zâmbește-ți!”.
La mine a funcționat. Hai, încerci?
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
