De mult timp n-am mai scris. Stai să vezi cum îmi veni din nou chef de scris! Scriu râzând. Te invit să râdem împreună.
Măritată și cu o fetiță de vârstă preșcolară. Era măruntă ca o vrăbiuță tristă, ștearsă și cu un zâmbet silit, profesional pe fața micuță cu cearcăne vineții. Îmbrăcată decent și modest. Serviabilă, mă umplea de o vagă recunoștință când mă întreba mieros dacă doresc o cafea. Desigur, intra în atribuțiile ei de secretară.
Când sunam și îl ceream pe șefu’, era plină de amabilitate, mă întreba de sănătate, de copii… d’astea. Îmi trezea compasiune pentru că deseori sunam târziu, după finele programului și o găseam la post. O căinam și îl certam pe șefu’ că o ține departe de copil, de soț și casă la ora aia. Răspunsul invariabil – ”treburile firmei o impun, aici nu ne jucăm, e foarte mult de lucru, las’ că o duc eu acasă”. Aha, plecaseră și șoferii!
O chema Paula. Așa o cheamă și acum.
După o vreme, vreo doi-trei ani de la apariția ei în firmă, observ că Paulei îi crescuseră brusc niște tocuri de 10 cu care lupta din greu să nu-i rămână încâlcite în mocheta groasă. În lupta cu tocurile, fusta pierduse la capitolul dimensiuni. Acum genele îi erau rimelate, iar buzele, în trendul anului, preluaseră vinețiul de sub ochi, acoperit mai precaut decât înainte cu fond de ten. Tot ca o vrăbiuță era, dar țanțoșă. Mi-am zis – ”foarte bine, s-a mai stilat Paula noastră”. Ca de obicei, eu, gură aurită, bine ziceam ”a noastră”.
Câteodată, când orele mușcaseră deja mult din întuneric, sunam îngrijorată să întreb dacă șefu’ a cinat deja la vreun protocol. Atitudinea ei prietenoasă, oarecum complice când mă recunoștea și, știind eu bine că secretarele au multă putere în orice instituție, elementele astea zic, m-au încurajat să-i mărturisesc suspiciunea referitoare la ceva afaceri extraconjugale ale șefului ei. Ce mai, din momentul ăla, am simțit că am o prietenă lângă sufletul meu ros de bănuieli nedemne.
Auzind despre ce e vorba, a fost foarte afectată, s-a aplecat cu mult interes asupra speței, întrebând, cântărind alături de mine eventualitatea existenței unei infame intruse ce s-ar fi putut furișa în viața respectivului, pentru a-i fura nevestei liniștea conjugală. Ce mai, un interes viu, de prietenă pe umărul căreia să-ți lași fruntea plină de griji.
De fiecare 8 Martie obișnuiam să scot fetele firmei la o masa, că deh!… Într-un an era o vreme superbă și cu ciripit de…? Ați ghicit – vrăbiuțe. Mă gândesc eu să organizez agapa pe o pajiște, pe malul lacului. Le-am băgat în casă, cum ar veni. Dau eu lista cu invitate, uneia mai mult prietenă decât angajată și rămân destul de surprinsă să constat o oarecare rezistență la a o invita și pe vrăbiuța secretară.”Hm, astea au devenit invidioase pe noul ei look”, îmi zic, nemulțumită că atmosfera lucrativă din firmă ar putea fi afectată de atari sentimente muierești neprincipiale. Cum nimeni n-a voit, îi transmit personal invitația, care este acceptată cu entuziasm de Paulica, vrăbiuța cea greu muncită peste program. Pasămite, simțea și ea că merită recompensa.
Soare, meri și liliac înflorit, pajiștea spuzită de gălbenele, masă cu de toate, veselie. Ce mai lipsea? Ah, pentru amuzament angajez o bătrână basarabeancă pricepută în ale ghicitului în cafea și tarot. Pentru descifrarea dârelor lăsate de zaț, fiecare mergea în casă, unde își afla viitorul de la basarabeancă, în tihnă și mare discreție. La final mă conformez jocului și merg și eu. Habar n-am ce mi-o fi zis, probabil că nici n-am fost preocupată prea mult de aspect, dar la întoarcerea pe pajiște a trebui să fac efortul de a-mi aminti pentru că prietena mea Paulica era straniu preocupată de ce-mi preziseseră cărțile.
Luați aminte la faptul că la vremea aia eram inocentă în privința vrăbiilor, ca ultima găină de Gostat.
Trec din nou câțiva ani. Căile vieții mele și ale șefului în chestiune se bifurcă. Poate v-ați prins până acum că șefu’ era roommate-ul meu.
Cât încă drumul nostru comun era plin de hârtoape și ceață groasă, găsesc pe telefonul fix un mesaj: ”Sunt Paula. Te iubesc, Ciprian! Iartă-mă, ai milă…” Nu, nu-l cheamă Ciprian, dar am pus așa, ca să rămânem în tonul/ pre limba vrăbiuței, limbă care se pare că a și omorât-o. Deci, cip-cirip… Ciprian.
Mai deprimant decât orice a fost faptul că primul care a ascultat mesajul lăcrămos a fost fiul nostru cel mare, cam la 12 primăveri la vremea aia. Bine că ăla micu’ de vreo 6 ani nu ajungea la telefon, ca să fi auzit și el replica de film sud-american.
După ce ascult propozițiile astea până le învăț pe de rost (într-atât încât nici după foarte mulți ani n-am vreo dificultate să vi le redau din memorie), mă lovește în mod nespecific mie, o străluminare și pun caseta la păstrare. Pentru eternitate zic, nu de alta. Eternitatea soțului ei, eventual.
Schimb deci casetuța cu una nouă, o pun bine undeva și trec de atunci 17 ani. Ei, cred că vă imaginați că nu mi-o fi fost chiar simplu să-mi înfrânez pofta de sânge de vrabie, dar mai erau pe acolo și niște lebede, și niște ciori, niște curci… mult păsăret. Cui să iei gâtul mai întâi? Când e rost de grăunțe multe, vin în stol în curtea omului. Am decis să alung cocoșu’ din ogradă.
Ulterior (întotdeauna, ulterior !) aflu de la gurile rele că sămânța de scandal fusese cucuveaua contabilă, devenită favorită și, așa s-a ajuns la păruială. Probabil că vrăbiuța amenințase cu deconspirarea, cu scandal, sau vitriol. N-am făcut săpături în mocirla troacei.
Au trecut mulți ani de atunci. Zilele trecute însă o cunoștință veche îmi aduce aminte de Paulica. Eu, nici una, nici două îmi amintesc de casetuță și mă trece mai nestăpânit decât atunci, o poftă de supă de vrabie. Parc-aș vrea-o fiartă. Ca mine atunci, demult. Răzbunarea e ceva împotriva firii mele, pentru că cel mai aprig mă îmboldește o poftă de râs. Mult aș râde să văd figura vrabiei trăsnite din senin, tocmai de după norul rămas mult în negura vremii!
Amintindu-mi eu de toată tărășenia, întreb febeu’ despre Cucuvea și, când îi văd pozele rămân trăsnită, așa cum îi prevăd vrăbiuței când va afla ce poznă mare poate face o casetuță mică. Pentru că daaa… este și acum cu același vrăbioi de atunci.
Deci, ce văd ? Văd că între timp Cucuveaua, fată tânără altfel, a suferit un AVC și are acum gura strâmbă. Da’ strâmbă!!! Să râd? Nici vorbă! Mai degrabă mi se face frică de puterea îngerului care mă protejează. Nu e prima oară când oameni care au râvnit la pacea ogrăzii mele au pătimit diverse și tare neplăcute lucruri despre care am aflat ulterior.
Desigur, unii veți spune că îngerii nu pot fi răzbunători. Dar pilde pot da?…
Cu nimic nu exagerez, jur ! Și, în afară de a-mi trăi adânc mâhnirea, nu-s capabilă nici măcar a gândi blesteme.
Mai mult de frica de a nu-i veni o idee la fel de năprasnică temutului Înger mai sus menționat, mă gândesc să-i aplic eu o pedeapsă mai omenească bietei vrăbii. Dar, cum ziceam, nu mă prea duce capul la din astea, așa că o dau pe mâna ta, cititorule – cum zici tu, așa fac.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre idolatrie și alte rătăciri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
