În Bucureşti exista un loc special, Parcul Universitarilor, undeva, aproape de Piaţa Romană, o altă oază a copilăriei mele, înainte să merg la şcoală, înainte să încep să mă schimb. Plin de verdeaţă, plin de copii şi flori, plin de copaci înmuguriţi, cu o fântână şi un foişor, cu dumbrave de vis şi alei colorate, un loc al veseliei unde mergeam de obicei cu mama. Făceam vreun sfert de oră de acasă până la parc şi chiar şi drumul era atât de frumos, atât de plin de aşteptări, fără griji, temeri sau alte lucruri de nimic care nu fac decât să îţi întunece viaţa fără rost. Nu pot să îmi amintesc tot ce făceam pe acolo, ştiu doar că simpla imagine a locului îmi aduce o mare bucurie în suflet.
Duminică dimineaţa m-a cuprins un dor sfâşietor de acel loc, am simţit o dorinţă nestăvilită de a revedea parcul, de a mă plimba din nou pe alei, de a sta pe o băncuţă cochetă ferit de lume, acoperit de coroana bogată a copacilor, doar eu şi copilul din mine.
Am refăcut chiar şi ruta de atunci, m-am dus cu un tramvai până pe strada unde am stat atâţia ani, am coborât şi am mers pe jos către blocul de opt etaje în care locuiam cu ai mei, mi-am înălţat privirea spre geamurile fostei mele camere de copil, devenită acum un birou cu termopane albe şi jaluzele maronii, m-am întristat pentru o clipă, apoi am lăsat în urmă clădirea gri şi m-am bucurat din nou de locurile liniștite, de faţadele familiare ale clădirilor vechi, de toate locurile cu semnificaţie pe care le revedeam acum neschimbate, după atâţia ani. Bine, poate nu rămăseseră identice, dar memoria nu este un calculator rece, unele lucruri le înfrumuseţează, pe altele le lasă în ceaţă, dar farmecul amintirilor importante rămâne întipărit în suflet şi, cu ajutorul imaginaţiei, revin la viaţă.
Trec de vechea poştă, iată şi benzinăria ce îmi părea mult mai mare atunci, aici a fost Ambasada Americană, uite acolo stătea de pază un soldat cu o armă, în curtea asta locuia actorul acela, Sileanu parcă, nu mai ştiu, îmi spusese mama odată, dar nu mai ţin minte, puţin mai încolo e şcoala nouăsprezece.
Traversez şi ajung la poarta parcului, e ora prânzului, de obicei la intrare era un portar bătrânel şi acru, care uneori nu voia să ne lase să intrăm şi maică-mea se certa cu el. Nu prea înţelegeam eu ce se întâmpla, dar, de cele mai multe ori, ne lăsa în parc până la urmă.
Şi acum e un portar, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu aer cumsecade. Îi spun că veneam aici când eram copil, că aş vrea să revăd locul, îmi tremură un pic vocea. Îşi dă seama că sunt emoţionat, zâmbeşte trist şi îmi face semn din cap să intru. Îmi spune doar că o parte din parc s-a închis, e o gradină botanică sau ceva de genul în loc.
Clădirea albă din stânga intrării pare părăsită, la fel şi terasa-restaurant. Nu se mai aud paharele ciocnindu-se sau murmurul mesenilor. Nici orchestra nu cântă. Liniştea mă însoţeşte în timp ce păşesc peste covorul de frunze moarte ce acoperă acum drumul către fântâna spartă, un îngeraş fără mâini, cu bazinul din faţa sa, odată de un albastru frumos, acum plin de mizerie, cu gresia crăpată şi frunze şi crengi de copac căzute pe fundul lui. În spate, foişorul, cândva de poveste, e doar o masă de fier vechi, ruginit, cu treptele de piatră ce urcă spre el desprinse de la locul lor. Dumbrava nu mai există, în locul ei au crescut buruieni înalte, abia reuşesc să pătrund cu privirea printre liane şi crăci căzute, dar să mai şi reuşesc să le depăşesc… Şi nici nu am vreun motiv, tot locul este într-o paragină cumplită, atât de tristă încât îmi vine să plâng. Parcul se termină brusc, la jumătate, au închis cu un gard drumul către poieniţa din capăt.
Mă întorc spre ieşire, portarul îşi dă seama după expresia mea că sunt dezamăgit, dă din cap şi îmi spune stingher, parcă scuzându-se – Nu mai e ce-a fost odată.
Dau şi eu din cap – Ştiu.
Îi mulţumesc şi părăsesc locul cu sufletul gol. Ocolesc parcul şi ajung acolo unde era poieniţa. Prin gardul de sârmă se văd aceleaşi ierburi dese, crescute alandala, un păienjeniş de ramuri, odată un paradis al copilăriei, acum doar un alt loc uitat, lăsat în paragină, adăpost pentru câini vagabonzi şi aurolaci.
Cartea Exorcizat poate fi găsită aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
