Există câţiva peşti care nu pot fi prinşi. Şi nu e vorba că sunt mai rapizi sau mai puternici decât alţi peşti. Pur şi simplu au ceva deosebit.
Suntem poveştile pe care ni le spunem nouă înşine. Poveştile pe care ni le spunem definesc potenţialul existenţei noastre. O poveste este relaţia pe care o dezvolţi între cine eşti tu cu adevărat şi lumea infinită şi în asta constă mitologia noastră. O persoană care nu are o poveste nu există. Spun o poveste şi de aceea exist. Exist pentru că poveştile există. Creăm poveşti pentru a ne defini existenţa. Există ceva acolo care este mai adevărat decât mintea ta. Scapă de mintea ta, spunea Shekhar Kapur într-un discurs cu zvâc şi coloană vertebrală. Ei bine, Edward Bloom, eroul filmului Big Fish (Peştele cel Mare), nu are nicio problemă în a scăpa de mintea sa:
Spunând povestea vieţii tatălui meu, este imposibil să separ ficţiunea de realitate, omul de mit. Cel mai bun lucru pe care îl pot face este să o spun în acelaşi fel în care el mi-a spus-o mie. Nu are întotdeauna sens şi mare parte dintre lucrurile povestite nici măcar nu s-a întâmplat… dar aceasta este povestea.
Şi este o poveste frumoasă rău, plină de miez şi suflet, numai bună de dat mai departe prietenilor, părinţilor, copiilor, căţeilor şi cui mai vrei. O poveste cu eroi, uriaşi, copii ce cresc prea repede, circari, vârcolaci, siameze, sirene, vrăjitoare, oameni frumoşi, mici şi mari. O poveste cu oraşe fermecate, în care iarba e mereu verde şi moale, iar oamenii năucitor de fericiţi. Cu păduri periculose, labirintice şi-ntunecate, cu ocolişuri şi scurtături, cu prietenii neobişnuite şi iubiri împlinite (sau nu). Fireşte, cel care spune povestea, Edward Bloom (to bloom – a înflori), parcă înfloreşte uneori realitatea, dându-i nunanţe şi texturi pe care altfel nu le-ar avea, însă are-un motiv bun pentru care o face: Cei mai mulţi oameni îţi vor spune o poveste simplu şi direct. Nu va fi complicată, însă nici interesantă nu va fi. Ei… da!
Cel care îl înţelege cel mai puţin este, paradoxal, fiul său şi naratorul filmului, Will Bloom, care vede în el o combinaţie între Moş Crăciun şi Iepuraşul de Paşte: la fel de fermecător şi la fel de fals. Obsedat că nu a obţinut niciodată „adevărul” de la tatăl lui şi că, din această cauză, nu-l cunoaşte cu adevărat, Will încearcă pe tot parcursul filmului să destrame misterul ţesut în jurul vieţii sale. N-am fost decât eu însumi din ziua în care m-am născut şi dacă tu nu poţi vedea asta, este eşecul tău şi nu al meu, îi mărturiseşte pe patul de moarte acum bătrânul Edward Bloom.
Minunată lecţie despre valenţele pe care „realitatea” şi „adevărul” le pot îmbrăca pentru fiecare persoană în parte şi despre încordările şi suferinţa pe care neacceptarea celuilalt şi încăpăţânarea de a-l face să corespundă propriului nostru model de realitate, diferit însă de al său, le pot provoca! Oricum, finalul mi s-a părut o rezolvare atât de profundă şi de emoţionantă a conflictului dintre cei doi, un pact atât de sensibil şi de subtil între cele două lumi, încât m-a găsit c-o lacrimă (hai, poate mai multe) agăţată-n colţ de zâmbet şi de ochi.
Peştele cel Mare nu este doar un film, ci un întreg univers fermecat, la care poţi avea cu uşurinţă acces, doar apăsând „Play.” Magicul e ţesut fin şi colorat, substratul simbolic – abundent şi rafinat, energia vibrează la unison cu personajele minunat conturate, iar povestea de iubire de pe fundal…este savuroasă. Ea e frumoasă şi El se îndrăgosteşte tulburător şi instant, îşi bagă capul în gura leului, se aruncă în tun şi curăţă rahatul elefanţilor pentru a ajunge la ea, apoi îi dăruieşte un câmp de narcise, o scriitură pe cer, un copil şi-o casă cu gard alb. Mi-au rămas adânc imprimate pe retina sufletului imaginea în care Ea, acum în toamna vieţii, se bagă în cadă alături de El, bărbatul ei (una dintre cele mai senzuale şi mai sensibile scene pe care mi-a fost dat să le văd) şi răspunsul pe care personajul interpretat de Helena Bonham Carter i-l dă lui Will Bloom: Pentru tatăl tău nu există decât două femei. Mama ta şi restul femeilor.
Dacă ar fi să aleg un singur film cu care să simt că rezonez până-n ultima vertebră şi ultima membrană celulară, fără îndoială acesta ar fi Big Fish. şi nu (doar) pentru că poartă semnătura lui Tim Burton (Edward Omul Foarfecă, Alice în ţara Minunilor, Sweeney Todd, Charlie şi Fabrica de Ciocolată, Batman, etc.), deşi o poartă frumos tare, şi nici pentru buchetul de actori de calibru ce dau viaţă personajelor (Allen Finney – nominalizat la Globul de aur pentru acest rol, Ewan McGregor, Jessica Lange, Helena Bonham Carter şi Marion Cotillard). Ci mai ales pentru metafora care constituie ghergheful pe care sunt brodate atât de frumos toate detaliile acestei fascinante poveşti:
Un om îşi spune de atât de multe ori poveştile, încât ajunge să devină una cu poveştile sale. Ele continuă să trăiască şi după ce el nu mai este, transformîndu-l, astfel, în nemuritor…
Vă invit să degustaţi un trailer minunat, aşadar:
Vizionare săţioasă!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.