Au fost căsătoriți zece ani. Au un copil. Pentru că lucrurile nu mergeau prea bine, el plecat să muncească în Italia. Toții banii pe care îi făcea îi trimitea acasă, pentru ca ei și copilului lor să nu le lipsească nimic. După un timp s-a întors în țară și a deschis un restaurant. E greu să pui pe roate o afacere. Cere timp, energie, investiții. Da, e adevărat. În ultimul an de puține ori i-a mai adus flori. Nu mai avea glas să îi spună că e frumoasă și că o iubește nespus atunci când ajungea acasă după 16 ore de muncă, alergătură și discuții interminabile cu furnizori, bănci și clienți: ”Mă trezeam la șapte. Ajungeam acasă la 12 noaptea. Făceam duș și mă culcam. Nu mai aveam forță pentru nimic.”, mi-a spus cu glas sfârșit.
Așa că ea, îndreptățită fiind, nu spun nu, i-a atras atenția de câteva ori: ”Tu nu mai ești al meu. Nici nu mai știu cum îți miroase pielea. Pentru că, de cele mai multe ori, nu ești aici când mă trezesc ori când mă duc la culcare. Avem nevoie de tine. Și eu, și fata”. Iar într-o zi a pus punct. Nu s-au certat. Au discutat. El nu a ripostat. Și-a luat catrafusele și a plecat. Cu capul plecat și multă vină în suflet.
Îl cunosc de mai bine de zece ani. E genul de bărbat care, atunci când iubește se anulează pe sine. E în stare să spargă munți pentru femeia din viața lui: ”O iubesc, Oana. O iubesc de nu mai pot. De când am plecat, de o săptămână, nu dorm. Mă gândesc la fetiță. Îmi e dor de ele. Știu, am greșit că nu i-am dat destulă atenție. Dar crede-mă, nu am făcut decât să muncesc pentru ele. Nu voiam să le lipsească ceva”.
”Le lipseai tu. Poate asta își doreau cel mai mult”, i-am spus eu. ”Știu. Știu asta. Am greșit. Dar ce puteam să fac?”. În suflet m-a lovit privirea lui pierdută, de om care nu mai are nimic. Nici măcar pe sine însuși. Nu mai știe cine și de ce este, de există vreun rost sau de e zi ori noapte.
Se pare că nu mai e cale de întoarcere. Din păcate. Dacă aș vorbi cu ea, i-aș spune să îi mai dea o șansă pentru că merită. Iubirea are multe forme. Trebuie doar să înțelegem felul în care funcționează omul de lângă noi. Acela era felul lui de a-i arăta cât o iubește. Nespunându-i de toate grijile, nopțile cu gânduri, oboseala și stresul continuu prin care trecea pentru a oferi un trai liniștit familiei lui.
Îl judecăm atât de ușor pe cel de lângă noi. Îi punem celuilalt în cârcă visurile noastre zdrobite. Îl acuzăm și îl facem în fel și chip. Îi spunem, pline de venin, că ne-au frânt inima, fără a ne întreba sau a-l întreba de ce ne-a înșelat, de ce e absent, de ce nu ne mai mângâie. Dacă am face-o, am afla că motive sunt. E exact ca în anecdota aceea, în care, Ițic și Ștrul se ceartă și merg la rabin pentru a li se face dreptate. După ce își prezintă fiecare versiunea, rabinul le spune: ”Ițic, ai dreptate. Ștrul și tu ai dreptate”. Atunci, cineva din auditoriu spune: ”Cum se poate ca amândoi să aibă dreptate?”, la care înțeleptul răspunde: ”Și tu, omule, ai dreptate”.
Cred, cu tărie, în adevărul personal. Există un Adevăr, o Cale și o Fericire. Din acestea se nasc adevărurile, căile și fericirile fiecărui om de pe acest pământ. Sufletul fiecăruia are un limbaj al său, unic. Trebuie doar să vrei să îl asculți și înțelegi. De abia după ce ai făcut asta poți spune ”pas” sau să mergi mai departe, alături de partenerul tău.
Femei, nu mai acuzați bărbații! Ascultați-le cuvintele nespuse. Iar voi, bărbați, deschideți bine urechile inimii, ca să auziți glasul ființei femeilor voastre. E atât de ușor să acuzi și să pleci. Să arunci cu vorbe grele și să rănești. E ușor, dureros, urât. Pentru că, după ce ai făcut-o, îți rămâne zgură în suflet și gust de fiere pe cerul gurii. Și greu le mai cureți. Pe când, de înțelegi, chiar dacă apoi spui ”Gata!”, vei suferi, dar liniștit. Nu va fi haos. Pentru că știi că ai făcut tot ceea ce ținea de tine pentru ca relația asta să meargă. Te simți curat și limpede. Și împăcat. În primul rând cu tine.
Iar de alegi să rămâi, înțelegând, vei învăța să îi vorbești celuilalt pe înțelesul sufletului său. De abia atunci și el te va înțelege. Doar veți vorbi în același grai.
Oricum, e o situație win-win. În primul caz, pleci din relație liber, fără întrebări ori nelămuriri. În al doilea, veți fi găsit glasul comun sufletelor voastre. Și știți cum e cu vorbitul. Odată deprins, nu te mai lași de el.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
