Elena ducea o viață normală, nici mai bună, nici mai rea decât cea a prietenelor ei. Zilele treceau toate la fel, presărate pe ici pe colo cu mici probleme. Azi venea factura de la lumină, mâine cea de la telefon, altădată era excursia copiilor sau rechizitele de școală. Trăia, Elena, cu toporul deasupra capului. Nu se plângea, oh nu, de greutățile vieții. Încerca, pe cât putea, să se ocupe de bunăstarea familiei. Bunăstare… bunăstarea era altceva, îşi spunea Elena. Așa credea, văzându-și vecina proaspăt întoarsă din Italia. Cizme de piele, telefon ultimul rǎcnet, vopsită și coafată. Vecina ei devenise parcă mai aspră, mai sigură pe ea și avea o sclipire nouǎ în privire. Oh, ce n-ar fi dat Elena să aibǎ și ea prestanța nou dobândită de vecina ei. “Trebuie să încerc și eu”, își spuse Elena într-o dimineață, văzându-și vecina venind încǎrcatǎ de la Mall.
Sărbătorile au trecut, dar gândul Elenei rămăsese acela de a pleca. A prins curaj și a sunat o rudǎ, plecatǎ de pe meleagurile mioritice de câțiva ani. “Poți veni, dar să știi că nu mai e ce a fost odată. Traiul s-a înrăutățit și pentru noi, nu vom putea să te ținem mai mult de-o lunǎ. Ah, biletul ți-l cumperi singură, asta să fie clar“.
A plecat Elena, după ce și-a vândut verigheta pentru a-și cumpăra biletul. I-a promis soțului că va cumpăra altele mai frumoase și mai cu „greutate”. Și-a îmbrățișat fetițele, una de doi anișori și alta de unsprezece. Inima-i era strânsă într-un clește de durere, brațele-i plângeau și se-ntindeau nevrotic către copile. Ochii o usturau, fruntea-i era fierbinte. Și-a luat rămas bun de la soț, cu promisiunea că se va întoarce repede.
Edvard Munch – Separation
Orele s-au derulat rapid, parcă prea repede. Avea încă în nări mirosul de acasă atunci când a coborât într-o autogară aglomerată, cu lume grăbită și privirea goală. Trei săptămâni mai târziu a început munca. La o bătrână, după multe căutări și promisiunea de a ceda jumătate din primul salariu celei care a „ajutat-o”.
Ore, zile, săptămâni: pe toate le număra Elena. Își consumase ultimii euro pentru a suna acasă. „Da, mami, suntem bine”; „Da, dragilor, și eu sunt bine”. Nu le spunea, Elena, de zilele într-o casă întunecoasă. De-o casă unde miroasea a bătrânețe, chiar și a moarte. Mobilă veche, lenjerii cârpite. Televizor inaccesibil, baie o data pe săptămână și nu mai mult de zece minute. Trebuia să economisească, bătrâna, pensia ei era prea mică. Mâncare era, dar parcă nu intra, cu ochii bătrânei ațintiți asupra ei.
Primul salariu a durat doar o clipire. Trebuia să-și achite datoria către „binefǎcǎtori”. I-au mai rămas ceva bănuți dar i-a trimis acasă. Visa Elena, că într-o bună zi va fi mai bine. Urla inima-n ea de dor, de disperare. Simțea că nu mai are aer, nici măcar în cele două ore libere zilnice. Duminica nimic, i se spusese. Nu avea cine să o înlocuiască. Și oricum legea nu i-ar fi permis (așa se spune!).
Luni de chin, bani mai deloc. Tot ce câștiga se ducea acasă. Își luase, la al doilea salariu, un telefon. Îl folosea din ce în ce mai rar. De câte ori suna acasă îi rămânea un gust amar. Soțul voia doar bani, îi trebuiau. Parchet, rigips, mobilă nouă. Banii veneau și se duceau. Fetițele, ce să le ceri? Cea mare n-o ierta că a plecat. Cea mică… nu o mai știa!
Bătrâna a murit, chiar lângă ea, când mâinile-i bătrâne încercau să mai cârpească un cearșaf. Elena s-a întors la rude. A cheltuit și ultimul bănuț. A trecut timp, s-a angajat în altă parte. Trecuseră deja trei ani. Fără concediu, că nu se putea. Fără copii și fără soț. Casa o terminase, dar sufletu-i era înghețat.
Omul, se știe, are-o limită. Îndură, așteaptă, speră. Elena n-a mai rezistat. S-a întors, spre seară, la cuibul pe care l-a abandonat. Cu geanta plină, inima ușoară, dar ce-a găsit din ce-a lăsat? O casă nouă, cu femeie nouă. Copii crescuți fără o mamă, un soț ce trebuie uitat. Și două verighete ce le-a aruncat.
Guest post by D. Umi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
