“În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Ţuţea, confiscate şi păstrate de Securitate în dosarul filosofului creştin-orodox răsplătit cu 13 ani de detenţie, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaşte, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten. Materialele au fost obţinute din dosarele CNSAS de către cercetătorul Eleodorus Enăchescu, prieten al Mănăstirii Petru Vodă, pe site-ul căreia acesta a publicat deja o parte din documentele istorice de mai jos, oferite cu gratitudine şi portalului MĂRTURISTORII, împreună cu alte două scrisori, cu totul inedite.” Așa începe articolul din care noi am ales doar două scrisori.
Mulțumim celor care au lucrat cu răbdare și iubire să ni le aducă în dar.
Dragă Petre Ţuţea,
Fotografia aceia în care cineva ne-ar putea crede nişte petiţionari dezamăgiţi sau nişte profeţi demenţi, rătăciţi în zoologia rumânească mi-a făcut sensibilă alăturarea noastră în blestemul aceleiaşi soarte. Suntem meniţi amândoi să protestăm în această înfundătură a lumii şi să menţinem, prin suferinţă, insomnia spiritului. Nu că în alt colţ al spaţiului am putea fi fericiţi – căci n-am descoperi pe D-zeu nicăeri, dar am şti peste tot ce e moartea -, ci faptul că aici îmi pare gloria inutilă şi imposibilă mă umple de o amărăciune inexistentă şi ininteligibilă aiurea. Suntem atât de singuru, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. Tu cred c’ai observat demult: nu există nimeni. Asta mă consolează şi de lipsa de glorie şi-mi arată că la urma urmei este indiferent ce eşti, din moment ce te afli subt soare.
Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.
Emil Cioran
Sibiu, 29 Iulie 1937
***
20 Febr. 1938
Dragă Ţuţea,
Pentru un om care a fost cât de puţin infectat de romanstism german, de muzică şi de metafizică, Franţa apare ca un farmec superficial de anecdotă. O ţară care trăeşte prin formule vide, dar care punând graţie în tot, nu te exasperează niciodată. Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n’am ce învăţa de la francezi. „Spiritul” începe unde sfârşeşte neliniştea lor. Cine admiră Franţa fără o nuanţă de dipreţ este un naiv ridicul. Nu este mai puţin adevărat că de câte ori mă leg de ea sau îmi primplu un surâs ironic, inteligenţa protestează în mine însumi şi o apără cu încăpăţânare. Căci Franţa este pseudonimul inteligenţii. Când tu spuneai că înţelegi prin inteligenţă ceia ce înţeleg francezii, ai anticipat o experienţă pe care o fac zilnic. Aici prostia cade subt penalitate şi nu mă îndoesc că reclamând un prost îl expui unei percheziţii imediate. Imbecili câţi vrei, chiar prea mulţi, dar nici un prost. O servitoare îl are pe La Rochefoucauld în sânge şi un băcan dacă-ţi descopere vreo iluzie, te dispreţuieşte. Spengler a scris cartea lui pentru Franţa şi te rog să-ţi închipui cu ce voluptate savurez amurgul unei mari culturi, degradarea vitalităţii unui popor, panica lucidă a unei societăţi. O ţară fără tineri, fără ambiţii şi fără prejudecăţi. De n’ar exista primejdia din afară, orice cetăţean francez ar declara public că Franţa nu mai are nimic de făcut. E drept că a făcut tot şi că plămânii ei mai respiră doar prin orgoliu, dar aceasta nu îndulceşte o soartă ireparabilă. O Românie legionară în câţiva ani de zile ar putea vorbi cu Franţa fără nici un ton diplomatic, căci nimic nu provoacă aici complexe de inferioritate mai mari ca fenomenele de afirmare instinctivă. Franţa n’are ce să opună forţei în afară de paradox. La acesta apelează ea în toate eşecurile de politică externă şi internă. Întrebarea ta stranie, dacă tot francezii sunt la putere, poate mai curând decât credem se va degrada într’o evidenţă. Franţa este un tot ce tinde să devină nimic, România un nimic ce tinde… Dar, vai! am uitat că Pitpalac [Carol al II-lea] îi dă un curs funebru şi ridicul.
Te îmbrăţişează E. Cioran. 13, rue du Sommerard, H[otel] Marignan, Paris Ve
Citiţi şi
