Merg la părinţi cam o dată pe lună. De cum văd din depărtare luminile oraşului (de obicei ajung seara) simt cum totul se schimbă în mine, cum parcă nu mai ajung! La mine pe stradă pot să merg cu ochii închişi, atât de bine sunt întipărite în minte fiecare piatră, bancă sau copac.
Ajung la poartă şi îmi vine în cap d-na Maria Ciobanu. Prin anii ’80 auzeam la radio un cântec de-al dumneaei în care era vorba de mâinile crăpate de trudă ale mamei. Versurile le-am uitat; sentimentul însă este viu după atâţia ani, cum că orice aş face pentru ea nu se compară cu cât încă ne dăruieşte. Curtea este plină de flori şi de pisici.
Bucurie, linişte, pace.
În cameră deja mă aşteaptă o cafea tocmai pregătită care face ca totul să fie mai primitor. Şi, bineînţeles, o vază cu flori proaspăt culese. Indiferent de anotimp, mama are grijă să fie mereu flori. De Crăciun mă așteptau câteva crenguţe de brad cu două, trei oranamente în jurul lor.
La scurt timp apare mama cu o cană cu ceai. Sunt cea mai norocoasă!
Cu tata neapărat a doua zi mă cinstesc cu o ţuică înainte de masă. Lui îi place să afle noutăţi: ce mai e pe la Bucureşti, ce şi unde se mai construieşte, îmi povesteşte ce mai e pe la ei. De animale, de grădină, de ce mai trebuie reparat sau schimbat prin casă.
E bine. Bateriile se încarcă.
Greu e la plecare, când mama ma conduce până la poartă. Eu îi spun când cred că mai vin, ea îmi spune – Vii când poţi, știi că mama nu zice nimic – Mult timp a trebuit să tratez cu ea să nu se mai uite după mine şi să intre imediat în curte. Mi se rupe inima de fiecare dată. Ştiu că i se rupe şi ei.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
