Hai să îți spun ceva. Tocmai pentru că știu că ai trăit asta. În felul tău, dar simți exact despre ce vorbesc.
Știi cum plec eu în dragoste? Ca un rac veritabil. Pregătită, în orice moment, să fac vreo doi, douăzeci, două mii de pași înapoi. Îmi e o teamă de îndrăgosteală, de îmi vine să mă așez în mijlocul patului, cu picioarele sub mine și să nu mă mai mișc de acolo până nu trece pericolul. Îmi vine să mă ascund prin cotloane, de să nu mă mai găsești veci pururi.
Da, am suferit și am dreptul să mă tem. Așa, visceral. Să îmi pun întrebări. Să nu te las de-a dreptul în viața mea înainte de a te fi văzut în momente banale din viața ta, a noastră. Nu mă interesează excepționalul. Ci acele seri în care ne întoarcem obosiți de la serviciu, mâncarea, dacă e, nu e caldă, iar câinii trebuie plimbați. Suntem puțin stresați, puțin dezamăgiți și, de dor de noi, ne lăsăm să fim. Atunci să te văd!
Dar știi cu ce mai plec la drum? Cu credință. Credință că tu ești bărbatul meu. Credința că iubirea învinge totul. Că tu ești ultimul și cel mai de preț. Bărbatul care nu se va teme de teama mea și, cu blândețe, răbdare și dragoste va cuceri reduta.
Nu mă ascund. Că nu suntem animale să ne mirosim frica și cel mai puternic atacă pentru a-și dovedi supremația. Îți arăt, ba mai mult, îți spun că mă tem. Dar asta nu mă oprește. Chiar dacă o fac cocoțată în mijlocul patului în timp ce tu stai pe fotoliu, tânjind să îmi săruți obrajii, îmi pun sufletul în palme și îl arăt. Pe toate părțile. Să știi cum e. Să pleci la drum fără dubii. Îl scot din buzunarul de la piept și mă pregătesc să ți-l dau în dar. Dar îmi șoptesc: ”Orice-nceput se vrea fecund/ risipei se dedă florarul”. Ca nu cumva să uit că sunt și trecut. Că m-am mai rispit uneori, dar am aflat cât de important și plăcut e să mă am. Și tocmai de aceea nu mai vreau să pierd bucăți din mine, pe care să le caut apoi cu zbateri, frământări și suferință. Mi-e bine întreagă. Prea bine că să mai renunț vreodată. Nu, să nu înțelegi că regret ceva. Absolut nimic. Eu sunt rezultatul a tot ceea ce am făcut și am iubit până acum. Nu puteam să aleg mai bine decât am făcut-o.
Știu că ai vrea să auzi cuvinte mari și frumoase de la început. Dar eu nu funcționez așa. Iubesc prea mult cuvintele pentru a nu le da justa greutate. Sunt atentă cu ele, mai ceva ca și cu ouăle moi. Că tare pot răni, spulbera vise și săpa în carne vie, de omori frumusețe de om cu două vorbe. Te întreb, te pun față în față cu tine însuți, îți spun ce îmi place și ce nu, ce îmi doresc și cum visez să fie. Nu pentru că te vreau altfel. Vreau să știu cum ești pentru a ști apoi că tu ești. Suntem mari de acum. Nu ne hrănim din iluzii. Ce rost are să ne mințim? Ba să ne disecăm și sa ne privim dinăuntru înspre în afară. Că de ne-om iubi, tocmai pentru asta să o facem. Pentru ceea ce suntem, nu ceea ce am vrea să fim.
Și tocmai pentru că sunt așa, te trec prin foc și pară, când iți voi spune că te iubesc nu vei avea niciun dubiu. Vei ști cu toată ființa ta că din acel moment nu mai ești singur. Orice s-ar întâmpla. Că voi sparge munți și mă voi lua de piept cu Dumnezeu pentru tine. Închid ochii, îți dau mâna și te las să mă duci. Nu te întreb nimic, pentru că oriunde m-ai duce voi fi fost deja acasă, lângă tine. Iar tu vei fi liniștit și încrezător știind că te iubesc exact așa cum ești.
Nu îți mai fie teamă pentru că îmi e teama. Asta nu va sta niciodata în calea a ceea ce eu aleg să fie între noi. Iar din moment ce te privesc în ochi și îți spun tot, înseamnă că am ales deja. Te-am ales deja.
Iubirea îmi e scop suprem. Și nu renunț la ea de teamă suferinței. Pentru că, oricum s-ar termina, când faci socotelile la sfârșit, tot ceea ce contează e cât ai iubit. Iar eu vreau să am o notă de plată luuuungă, cât toate posturile.
Pe Ioana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
