Nu știu cum arată iubirile până la capăt. Nu le-am văzut niciodată. De-aproape. Doar filme, povești de demult, romane. Ficțiune, deci. Nimic concret. În viața reală, trăită de mine, părinții mei s-au despărțit, părinții prietenilor/cunoscuților s-au despărțit (iar cei care încă mai sunt împreună fie își fac viața un iad, fie se urăsc mocnit), prietenii/cunoscuții mei s-au despărțit, eu m-am tot despărțit… Bunicii mei au fost împreună până la sfârșitul zilelor lor, dar dormeau în paturi separate… Ar fi iubirea pentru fiul meu, dar nici aia nu e până la capăt, că intră la categoria infinit, deci e fără capăt. 🙂 Nu se pune.
Și totuși, mi-e dragă ideea de iubire până la capăt. Am visat mereu la ea – dar să nu spuneți, că e secret. 🙂 Și imi place viața în doi! Cred în ea. Cred în viața împreună, zi și noapte, sub același acoperiș – e un test vital pentru o relație. Nu cred în relațiile „fiecare la el acasă”. Alea nu sunt relații. Sunt amiciții, presărate cu sex ocazional, cel mai probabil și de proastă calitate (și amiciția, și sexul). Nu le consider nici măcar ezitări ale unor nehotărâți. Fiecare la el acasă înseamnă „mi-ești simpatic(ă), dar nu te iubesc, nu am nevoie nici măcar să aflu cum mi-ar fi cu tine, pentru că știu sigur că nu ești tu acela/aceea”. Când iubești, vrei să respiri lângă omul ăla fiecare respirație. Vrei să adormi cu el, să te trezești cu el, să râzi cu el, să mănânci cu el, să mergeți la piață împreună, să-l ții în brațe că a avut o zi grea, să-l îngrijești când e bolnav. Când iubești nu mai există jocuri, strategii, calcule meschine, orgolii, temeri, alternative. E fără plasă de siguranță și așa trebuie să fie -intens și amețitor. Dacă o conjuctură nefericită te ține departe de cel pe care-l iubești, aerul tău rămâne, cumva, la el.
Văd că acum se poartă relațiile relaxate -”suntem împreună, dar separat, avem o relație matură (ce Dumezeu, că doar n-o să ne purtăm ca la 14 ani!) ne simțim bine, dar cu măsură”. Aud teorii gen „Ce rost are să ne complicăm, avem o relație fără obligații, suntem liberi să facem ce ne place, oricând, oricum nimic nu durează, deci să ne mulțumim cu o viață bună, liniștită”. Pe bune??! E ca și cum ai spune că e mai safe să nu dansezi, că poate-ți rupi vreun picior, sau n-ai mușca din măr de teamă să nu-ți rupi dinții. Ce e porcăria asta??? Sunt un om deschis la alte păreri și foarte tolerant, dar asta e ceva ce pur și simplu nu pot procesa, accepta – mi se pare o aberație atât de copleșitoare că îmi doresc să am o superputere magică și să transfer oamenii cu astfel de pledoarii în ființa mea, să poată vedea cu ochii mei, simți cu sufletul meu, să poată înțelege ce pierd.
Unii sunt de părere că la intensități atât de mari, o relație arde cu repeziciunea unui foc de paie. Se consumă prea repede (de parcă ar putea ști cineva care este potențialul unei relații – poate tocmai ai dat peste o mină de cărbuni!). Și oricum, ce nebunie e asta?! Aleg să dau o ciocolată prin răzătoare și să consum câte un gram pe săptămână, că vai o termin prea repede sau poate mi se apleacă – și, de fapt, să nu aflu niciodată gustul ciocolatei – sau aleg să o mănânc cu poftă, cu două mâini, să o ling de pe degete, să o savurez cu toate simțurile, să-mi bucur sufletul, să-mi inund fiecare celulă cu gustul de ciocolată, să transform ciocolata aceea într-o amintire de neuitat pentru sufletul și toate celulele mele?! Minunată stare de grație și de viu! Da. Sunt pofticioasă. Chiar lacomă. Vreau tot și acum. Și, ce să vezi, nu mi s-a aplecat niciodată! Adulmec de la o poștă mirosul de frumusețe și nu mi-o refuz pentru nimic în lume – frumusețea e ceva atât de rar! Mi-am trăit îndrăgostelile cu voluptate – am dat tot, am primit tot. Uneori ele s-au transformat în iubire. Nu vă pot povesti despre una până la capăt, pentru că n-am ajuns încă la capăt. Că au durat trei luni, sau 10 ani, au fost trăite zi și noapte, cu tot ce au adus zilele și nopțile – dragoste nebună, dialoguri minunate, tandrețe, prietenie, lacrimi, sacrificii, certuri, boală – toate au avut multă frumusețe și au lăsat în urmă-le și mai multă frumusețe, și de-o parte și de alta.
Timp petrecut împreună – piatra de temelie a orice. Fără această investiție, fără să-ți dăruiești timpul vieții tale, nu poți construi nimic pe lumea asta. O casă -cărămidă peste cărămidă, presupune prezența ta fizică, timp, viața ta; o grădină – o sapi, o uzi, o cureți de buruieni – timp fizic; un copil, o carte, o poezie, o pictură, o simfonie, un spectacol, orice! TOATE pe lumea asta se hrănesc în primul rând cu timpul tău.
„Timpul erodează relațiile de cuplu. Distruge romantismul.” Nu cred că timpul este dușmanul – timpul ne justifică trecerea, el construiește legături minunate între oameni, ne arată care ne sunt prietenii, ne dăruiește amintiri. Dar, da, are și obiceiul nesuferit (care nu ne convine deloc, motiv pentru care îi punem în cârcă toate oalele sparte) de a săpa constant după minusuri și a pune lupa pe ele – lipsa noastră de imaginație, micimile noastre, incompatibilitățile dintre noi. Iată, deci, nici timpul nu e perfect! Dar cu siguranță nu el e responsabil pentru relațiile noastre eșuate. Grijile, sărăcia, oboseala cronică – astea erodează o relație. Dragostea nu învinge totul, din păcate. Nici cea mai autentică, și reciprocă, și minunată, dragoste, nu poate răzbi fără înțelepciune, răbdare și-un strop de noroc.
Iubirile mari poate sunt cumva dictate de stele, dar scrierea o facem noi, aici, pe pământ. La noi e puterea de a le trăi „până la capăt”.
Concluzie : „a fi” cu cineva nu se poate decât trăind cu acel cineva. Trăindu-l – zile, săptămâni, luni, ani, zeci de ani sau o viață. Fiecare, după stelele și (ne)putințele noastre.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
