Pentru mine nimic nu există după iubire, pentru că ea nu se termină. Și ce dacă ne despărțim? Și din spirit suntem plămădiți. Tocmai de aceea eu pot să aleg a te iubi mereu. Și așa voi face.
Pentru mine ești, în primul rând, Om. Suflet. Apoi bărbat, prieten și, pentru că sunt cea mai norocoasă femeie din lume, îmi ești iubit. Hai să scoatem din iubirea noastră valența identității sexuale și să ne vedem, nu ca bărbat și femeie, ci ca doi oameni care se bucură de a se fi întâlnit.
O mamă nu mai e prietena copilului său atunci când acesta pleacă de acasă pentru a-și clădi propria-i viață? Un prieten te uită și nu te mai iubește dacă într-o zi decizi să pleci la mii de kilometri depărtare de el? La fel de mult.
Atunci când mă gândesc la iubire mă raportez întotdeauna la dragostea lui Iisus pentru oameni. Pentru că acela este punctul prim. Esența. Iubirea necondiționată. Fără complemente circumstanțiale. Dai tot și nu aștepți nimic în schimb. Că nu e troc: ”Schimb trei kile de iubire cu alte două sau trei. Cât poți, maică”. Nu îți dorești, pentru că ai deja tot. Puterea de a iubi. Și te bucuri că nu îți e schilodit sufletul. Că e luminos și curat. Iar de ai iubit o dată, nu mai poți în alt fel. Că prea e bine și dulce și cald.
Da, aș suferi de ai pleca. Pentru că ”iubirea înseamnă dăruire și devotament și dacă ființa iubită lipsește, nu mai ai cum te dărui și cum fi devotat”, vorba lui Preda. M-ar durea să fiu privată de pielea ta. Să mă rostogolesc prin patul mult prea mare, doar doar voi da cu nasul de umărul tău stâng, vrând să te respir, ca să mă bucur și de trupul tău. Dar mai apoi voi înțelege că tu nu ai cum să pleci. Tu ești în mine. Mereu. Și pot să mă bucur de tine oricând. O suna clișeistic, dar pe cuvânt că așa e.
Eu nu recunosc altă iubire decât cea în care îl vrei pe cel de lângă tine fericit și liber. De vrea să plece, îl lași. Cu sufletul ușor. Îl îmbrățișezi și îi mulțumești pentru tot ceea ce ți-a dat. Trup, suflet, timp, emoții. Iubirea nu înseamnă posesie. Nu ai un om. Nici nu vrei să îl ai, de îl iubești. Te bucuri că există. Și atât.
Nu înseamnă nici nevoie, iubirea. Când îi spui: ”Am nevoie de tine”, i-ai legat sufletul. I-ai pus ghiuleaua la aripi și l-ai frânt. Îl condiționezi. Același tratament ți-l aplici și ție. Nu poți iubi îngenuncheat. În iubire stai cu coloana dreaptă, fruntea sprijinindu-se de cer și pieptul deschis. De se vede tot ce e în tine. Nu ești chircit și mic. Ești falnic și maiestuos. Sufletul se vrea liber, zburând. Nicidecum încătușat. Iar fericirea, fiecare și-o știe. De crede că trebuie să o caute în altă parte, lasă-l. E dreptul lui, dobândit prin naștere. Și te bucuri gândindu-te câte va vedea, va învăța, va trăi și va deveni. Ești bucuroasă că pleacă în cautarea sa și a lumii pe care o visează.
Probabil mă veți contrazice. Foarte bine. Asta înseamnă că ați iubit, ceea ce, la rândul său, înseamnă că știți cât de binecuvântați sunteți. Iar de încă nu v-ați convins, continuați exercițiul iubirii până veți întelege. Că se va întâmpla. Să nu îmi spuneți mie Ioana, de nu e așa. ☺
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
