Totul părea să urmeze un scenariu cunoscut când, dintr-o dată, filmul s-a rupt.
Nu era prima dată când se-ntâmpla „ceva”. Nu era prima oară când Agerpres „a fost împuternicită să declare că…” şi populaţia „a luat act cu indignare”. E drept, nu se mai întâmplase ca Nicolae Ceauşescu să dea declaraţii solemne la TVR, luându-şi drept decor câţiva acoliţi, adică, vezi Doamne, nu vorbesc numai în numele meu. Totuşi, Ştefan Munteanu, care nu prindea Europa liberă, nu luase lucrurile prea în serios, rămânând în categoria – majoritară – a celor care până pe 21 n-au prea ştiut ce se petrece. Asta nu înseamnă că ar fi crezut vreo iotă din povestea cu provocatorii, agenturili şi huliganii, ci numai că nu a întrezărit proporţiile evenimentelor. Putea fi o revoltă minoră sau, cel mult, un nou Braşov, care avea să se sfârşească, fără îndoială, la fel ca în 1987.
Şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece, douăzeci… Mai târziu avea să se gândească de sute de ori ce va fi fost în sufletul timişorenilor vreme de cinci interminabile zile, când cea mai mare parte a ţării nu numai că nu se pregătea să se solidarizeze, dar nici nu ştia ce se petrece acolo. Nici măcar imaginile pe care începuseră să le dea bulgarii de la mitingurile lor, unde se scanda împotriva lui „Dracula”, nu l-au trezit cu totul, iar termenul de genocid, folosit atunci pentru prima dată, i se părea străin, oarecum figurativ, poate chiar exagerat.
Pe 19 şi 20, telejurnalele ruşilor şi ale bulgarilor începeau cu situaţia din România şi, pe o hartă, s-a putut vedea că ar fi vorba şi de Arad. Dar vizita lui Ceauşescu în Iran, exact în acele zile, îi derutase pe mulţi, convinşi că, dacă ar fi fost ceva grav – indiferent în ce sens – nu şi-ar fi permis să plece şi, în orice caz, să se întoarcă! Cine mai ţinea minte că în 1968, când se declanşau protestele studenţeşti de la Paris, Generalul de Gaulle găsise de cuviinţă să plece în străinătate – şi unde?, taman în România!
În dimineaţa de douăzeci şi unu decembrie o mie nouă sute optzeci şi nouă, Ştefan s-a trezit, drept urmare, cu nimic mai apăsat de gânduri decât în oricare din zilele ultimilor ani. Şi-a îndeplinit morocănos micul şi rapidul ritual matinal şi – zece minute după ce coborâse din aşternutul glacial – ieşea pe uşă, înainte ca Olimpia să dea vreun semn de viaţă.
În autobuz se comenta cu prudenţă, în jumătăţi de propoziţii, şi nu lipsea opinia că „ungurii ăştia nu se mai potolesc!” Tot acolo Ştefan află că s-a convocat un miting, oamenii au fost sunaţi în zori, trebuie să-şi exprime adeziunea la-la-la, melodia cunoscută.
La serviciu, atmosfera era puţin mai animată. În biroul lui Ştefan, supraaglomerat, 16 suflete, oamenii erau în general de o anumită calitate, duşi cam rar la biserică şi nici atunci nu se ştie prea bine în ce scop. Întotdeauna isprăvile şi magistralele cuvântări ale marelui erou naţional erau comentate cu aprindere, cu o lipsă de prudenţă care friza inconştienţa, mai ales că erau uşă-n uşă cu directorul şi pe etaj cu ministrul şi secretarul de Partid! De fiecare dată când apărea un speech în presă, Ştefan era aşteptat cu nerăbdare, cu „Scânteia” pe birou, să-i dea interpretarea şi intonaţiile cuvenite… De bancuri să nu mai vorbim! De altfel, chestiile astea îi atrăseseră în numeroase rânduri trăsnete din partea Olimpiei, care considera drept teribilistă nonşalanţa lui, lipsită de răspundere faţă de soarta familiei, pe scurt – prostească. Cu puţin timp în urmă avuseseră pe tema asta o discuţie aprinsă în cursul căreia Ştefan pusese o întrebare care, de la o vreme, ajunsese să-l preocupe:
– Şi dacă noi suntem destul de tineri pentru a prinde vremurile în care inconştienţa mea de-acum ne va fi folositoare?
Aveau să-şi amintească de această întrebare – desigur, cu sentimente diferite…
În birou, deci, discuţia era în toi şi Oana nu mai putea fi oprită nicicum:
– Lasă-mă dracului în pace, ce să mai tac, nu vezi că acesta a-nceput să ne omoare!? Dacă nici acum nu facem nimic, suntem tâmpiţi de-a binelea!
Unii o susţineau, aşa, mai în şoaptă. Alţii prin tăcere. Câţiva preferară să se facă nevăzuţi. Chiar şi Ştefan plecă, fiind chemat la Comitetul de Partid.
– Tovarăşe Munteanu, îl întâmpină jovial secretarul cu propaganda, ne mai ajutaţi cu o telegramă, da? Trebuie s-o facem repede şi s-o trimitem!
Ştefan crezu că pământul o să se despice-n două şi o să-l înghită. Venise clipa. Dacă se va conforma, va fi urmărit toată viaţa de remuşcări şi de ruşine. Dacă nu… cine putea spune ce risca?
– E vorba de vizita în Iran, da? O nouă solie de pace… şi noi, lucrătorii din… alături de întregul popor, da?… Chestii d-astea, ştiţi dv. mai bine. Aveţi aici dosarul, dacă vreţi să vă inspiraţi!
Ştefan răsuflă uşurat:
– Nu-i nevoie, mulţumesc…
O vizită e o vizită, dă-o-ncolo, o linguşeală în plus sau în minus… Banala prostituţie intelectuală.
Dar dacă i s-ar fi cerut să scrie despre „huliganii” de la Timişoara? Grea întrebare, la care răspunsul n-avea să-l afle niciodată.
– Bine, atunci vă las, când e gata mă căutaţi s-o dau la bătut, da?
Rămas singur, se apucă de treabă. Scria fără poticneli, cursiv, fără să caute cuvintele, avea o capacitate îngrijorătoare de-a umple trei pagini fără să spună nimic şi fără să se gândească la nimic. La intrarea în Partid – care în cazul lui se petrecuse cu doi ani în urmă – fiecare trebuia să primească o sarcină anume. Pentru că abilitatea lui de a scrie era cunoscută, i se propusese să elaboreze telegramele de felicitare adresate lui Ceauşescu. Acceptase fără rezerve, bucuros că nu primise una mai ingrată. Încerca să se consoleze cu câteva argumente, toate discutabile: că aşa, telegramele nu ieşeau agramate, că evita la maximum apelativele zeificatoare şi că nu el le semna, ci ministrul, secretarul de partid, cel UTC şi preşedinta sindicautului. „Mă, Ştefane, noi aşteptăm ziua când o să le scrie ăştia şi o să le semnezi tu!”
La o analiză cât de cât onestă, nimic nu stătea în picioare: agramate, telegramele erau mai potrivite destinatarului; temperarea osanalelor era un curaj de tot râsul, tip revoltă-n genunchi, iar chestia cu semnatul – pur şi simplu laşitate.
Dar Ştefan Munteanu nici nu era şi nici nu pretindea c-ar fi mai bun decât alţii, decât imensa masă a victimelor-complici. Spunea bancuri, îl imita pe Ceauşescu, dar nu şi-ar fi permis să refuze o sarcină, deşi pretexte se pot găsi aproape oricând. Celebrul „n-am avut de ales!” e foarte subţire. „Nu mă pricep”, „mă doare gâtul” (în cazul cântăreţilor şi al recitatorilor) sau chiar „e prea mult pentru mine, mă copleşeşte, nu mă simt în stare” puteau funcţiona cu bine.
Îşi termină jenanta activitate şi se întoarse în birou. Toţi erau adunaţi ciorchine în jurul Sorinei, care sosise de câteva ore de la… Timişoara!!
Ceea ce povestea ea, cu respiraţia tăiată, nu putea fi adevărat. Nu în Europa. Nu la sfârşitul secolului XX.
– Am stat în casă numai pe burtă… se trăgea prin geamuri, în apartamente… tavanul e ciuruit… n-au tras numai în stradă, i-au urmărit pe scările blocurilor… de la noi au ieşit două femei, din curiozitate… nu s-au mai întors… în centru n-am ajuns, dar am auzit că e prăpăd…
– Cum aţi plecat, atunci!?
– Aseară, muncitorii de la „Elba” au ocupat fabrica şi au ameninţat că o aruncă în aer… cu ei cu tot, bineînţeles… dacă nu se retrage armata… s-au retras… am gonit toată noaptea…
Se lăsă o linişte vâscoasă. Zvonurile care circulau din când în când despre reprimări de revolte – Valea Jiului, Braşov, Iaşi – despre persecuţii, arestări, deportări, nu fuseseră niciodată atât de aproape, de palpabile.
– Ăsta e sfârşitul, şopti cineva, poate fără să creadă, mai mult ca o speranţă, fără să ştie că în scurt timp replica lui va deveni lozincă.
Se împrăştiară în tăcere. Erau copleşiţi, le pierise orice plăcere de a comenta. Ştefan se aşeză la birou şi încercă să lucreze, dar mâinile îi tremurau. Cineva deschise radioul, la care se transmiteau ode şi imnuri în aşteptarea mitingului „spontan” de protest.
Apucase să-i promită fetiţei lui că va face Ajunul cu ea, la Sibiu, drept care ceruse două zile libere, vineri şi sâmbătă. Tichetul de tren îl avea deja în buzunar, ba îşi făcuse şi-un bilet de voie, să plece mai devreme, să se pregătească de drum. Acum ezita. Între timp, începu transmisia „marii adunări populare” care se desfăşura la câteva sute de metri de ei. Ascultau distraţi, totul era conform tipicului.
Totul?
La un moment dat se auziră ţipete, vacarm, apoi transmisia se întrerupse brusc şi izbucniră din nou corurile de slavă. Schimbară priviri uimite, în care, pentru prima dată după atâta amar de ani, sclipea, aproape uitată, SPERANŢA. Timidă, fragilă, nesigură, dar vie. Speranţa. Speranţa că ACUM.
– Veniţi la televizor!, strigă cineva prin uşa doar o secundă deschisă, şi se buluciră spre biroul directorului. Acolo era un televizor. Titularul locului lipsea în acel moment, dar oricum nu le-ar fi păsat. Nu atunci! Se trântiră care pe unde, transfiguraţi, aşteptând miracolul, aşteptând CLIPA, aşteptând să vadă Istoria. Se reluase transmisia din piaţă. Camera era fixată pe frotispiciul Comitetului Central al PCR şi se auzea o rumoare nedefinită a mulţimii.
În fine, imagini din balcon. Agitaţie, mişcare multă, total neobişnuită, şi o voce – a cui? – spunând în microfon: „Veniţi înapoi, tovarăşi!” Ceauşescu părea neverosimil de calm. Mai panicată era ea, făcea semne largi de liniştire, iar Dumitru Popescu „Dumnezeu” scăpă într-o direcţie neclară un gest nervos cu înţelesul clar „Ce dracu’ faceţi acolo!?”
Discursul se reluă cu promisiuni de sporire a lefurilor, a pensiilor…
– Aici a greşit!, explodă Ştefan. Cine are conştiinţa curată nu trebuie să ofere nimic!
– Taci, s-auzim!, îl repezi cineva.
Ce s-auzi? Erau urale, desigur, tot alea, parţial înregistrate… Aşteptau însă, înfriguraţi, prima imagine cu mulţimea.
Şi ea veni. De la distanţă era imposibil să-ţi dai seama care e atitudinea oamenilor, ce strigă, oricum nu era mişcări mari şi piaţa rămăsese plină. Dar ceva se schimbase radical, uluitor, şi văzură asta din prima secundă: dispăruse orice urmă de „agitaţie vizuală”! Nu se vedea niciun steag, niciun tablou, nicio pancartă.
Şi totuşi mitingul păru să se termine normal, deşi cam în coadă de peşte. Se întoarseră în birou surescitaţi, nimeni nu se mai ferea să spună nimic. Oare va putea vreodată cineva dinafară să înţeleagă ce-a însemnat acel moment în care nimeni nu mai voia să tacă?
– Ah!, mor de oftică!, se zbătea Cornelia, dacă nici acum…
– Da, da, acum era momentul!, se frământa şi Nadia, ce s-o fi întâmplat?
– Veniţi la geam!, îi chemă Sandu, lumea fuge!
Într-adevăr, în Piaţa Amzei se mergea cam repede, oamenii aruncau priviri piezişe în jur, gesticulau larg, unii cărau steaguri strânse, lângă o vitrină zăcea o lozincă. Materialele de agitaţie vizuală se luau şi se dădeau pe tabel, imediat după „acţiune”, nimeni nu şi-ar fi permis să plece cu ele acasă sau să le abandoneze.
Atmosfera era însă liniştită. Magazinele funcţionau normal, ţăranii îşi etalau produsele cu aceleaşi figuri impenetrabile, la Gostat era coadă.
Atunci începură să curgă ştirile. Toată clădirea ministerului era în fierbere, se circula în viteză pe coridoare, uşile se trânteau sau rămâneau deschise, lifturile zbârnâiau, toate telefoanele era ocupate şi, din cinci în cinci minute, cineva băga capul pe uşă sau lăsa jos recpetorul şi spunea cu o voce gâtuită:
– La „Eva” e un grup, strigă „Jos tiranul!”
– La „23 august” s-a format o coloană de muncitori… maică-mea plângea…
– Pe Calea Victoriei vin tancuri…
– N-a plecat nimeni din piaţă, se scandează împotriva lui!…
Era adevărat!? Putea fi adevărat!?
Şi ei, ei ce mai făceau acolo!?
– Hai să ieşim!, izbucni Oana.
– Ai înnebunit?, o opri Andrei.
– De ce, măi? Dacă nici acum, atunci când!? Oricum, eu trebuie să plec acasă.
Oana lucra cu jumătate de normă, pentru îngrijirea copilului, pleca la două, era ora. Îşi strânse lucrurile hotărâtă, se-mbrăcă, îi salută din mers şi ieşi. O priviră cu aerul cu care, probabil, îl priviseră pe Columb cei rămaşi pe ţărm: neîncredere, compătimire, admiraţie poate, dar şi convingerea că omul nu e sănătos la cap.
Dar Oana avea să revină mai repede decât italo-spaniolul:
– Pe Victoriei nu se poate trece… e plin de miliţie… e un grup acolo, strigă… încerc pe bulevard…
De data asta nimeni nu încercă s-o reţină. Acum ştiau că se va întoarce. Şi ea reveni, într-adevăr, de data asta dezbrăcându-se şi aprinzându-şi o ţigară:
– E la fel… la „Eva” e plin bulevardul… manifestanţi, miliţie, dube, puhoi de lume…
– Ce strigă?, întrebară mai mulţi de-odată.
– De toate, răspunse ea laconic şi provocator. Tot ce-am vrea să strigăm şi noi.
„Acum, acum, acum!”
– Oana, hai să mergem!
Privirile se întoarseră spre el, parcă nu atât surprinse cât tulburate. Era PASUL. Ştefan se îmbrăca destul de liniştit, numai mâinile continuau să-i tremure un pic. Oana nu comentă, stinse ţigara şi se ridică. El îi ţinu paltonul şi ieşiră. Nimeni nu rosti vreun cuvânt.
Strada Mendeleev era şi ea tăcută. Oameni cu treburi, atât.
– Ocolim prin stânga, hotărî Ştefan, nici el nu ştia de ce.
Ieşiră aşadar în bulevard pe lângă agenţia aeriană poloneză „Lot”. De la Romană până la „Casata” – lume pe mijlocul străzii, aşteptând. Grupuri mici, vorbind în şoapte. Între „Casata” şi „Podgoria” – vreo trei sute de oameni scandând fără oprire.
Oana îl luă de braţ şi înaintară. Pe măsură ce se apropiau, vuietul creştea şi se limpezea. Acum se distingea clar: „Jos Caligula!”, „Libertate!”, „Mâine grevă!”. La fel de clar văzură acum şi cordonul de miliţieni, cu căşti şi cu scuturi. În spatele lor, câteva dube şi un autobuz, aşezate de-a latul străzii. În depărtare, carosabilul pustiu, dar pe trotuare se vedeau trecători grăbiţi, furişându-se pe lângă ziduri.
Se opriră o clipă la intersecţia cu Belloianis. Ştefan încă ezita. O azvârlitură de băţ îi despărţea de serviciu, balcoanele erau înşesate de lume, ştia că în asemenea împrejurări se filmează, se fotografiază, iar mâine…
Mâine. Nimeni nu ştia ce va fi mâine.
– Hai!, îl trase Oana. Hai mai în faţă!
– Nu… stai… să vedem…
– Nu fi tâmpit! Hai!
Atunci îşi aminti brusc de fetiţa lui. Ani lungi se ascunseseră toţi, o generaţie după alta, în spatele scuzei că sunt prudenţi de dragul copiilor, al familiei. Dar Ştefan ştia de mult că va veni ziua când copiii îi vor judeca, pe bună dreptate, pentru laşitate.
Nu, nu i-l vorbise de bine pe Ceauşescu. Sau sistemul. Dar nici de rău. Sigur, mai avea un pretext, ea avea doar şapte ani… Dar la şapte ani un copil trebuie să ştie deja pe ce lume trăieşte.
Pătrunseră în mulţime. În jurul lor – un vulcan. Ei încă tăceau. Îşi aprinseră câte o ţigară, cu mişcări împiedicate. Din afară, atitudinea lor era caraghioasă: de parcă ar fi contat în vreun fel, o dată ajunşi acolo, că nu strigă nimic! Dinăuntru, însă, era ceva mai complicat… Priveau, încercând să înţeleagă, să simtă, respirau mulţimea aşa cum respiri aerul curat, tare, atunci când ajungi în vârful muntelui.
Media de vârstă – înregistră mecanic Ştefan – era în jur de douăzeci şi cinci de ani. Cei mai mulţi păreau intelectuali, studenţi, de unde şi lozincile. Dar era acolo şi vânzători în halate, şi ţigani, iar un puradel de vreo zece ani trecu pe lângă ei scandând de unul singur „Di-nesc-cu! Di-nes-cu!”
Între primul rând de manifestanţi şi peretele de scuturi nu erau mai mult de trei metri şi în acest spaţiu patrulau câţiva tineri, printre care îl recunoscură pe actorul Andrei Finţi, care îşi asumaseră răspunderea de-a împiedica orice gest greşit, orice pas înainte care ar fi putut oferi miliţienilor pretextul să atace.
Lozincile erau formidabile, ireale, inteligente, pline de umor. Nimic exagerat, agresiv sau de prost gust. Şi nu se cerea mâncare, apă caldă sau confort. Şi nu se cerea moarte, ci judecată.
„CEAUŞESCU, FII BOIER, FĂ ŞI TU CA HONECKER!” însenină fruntea lui Ştefan. Liderul est-german demisionase de bună-voie, permiţând partidului comunist să se cosmetizeze şi apoi să dispară, o dată cu Zidul Berlinului şi Cortina de Fier. „A FĂCUT ŞI PLOPUL PERE!” îl unse pe suflet. La Congresul XIV al PCR, cu doar o lună în urmă, enervat şi probabil speriat de tot ceea se petrecea în Estul Europei, Ceauşescu clamase: „România se va întoarce de pe drumul comunismului când o face plopul pere şi richita mişcunele!” Replica de acum a mulţimii avea să devină o dovadă preţioasă că revoluţia din decembrie 1989 – atât cât a fost revoluţie – A FOST anticomunistă. „NU SUNTEM HULIGANI!” şi „FĂRĂ VIOLENŢĂ!” defineau şi mai bine natura protestului. Dar clipa în care în Ştefan se produse ruptura mult aşteptată fu aceea în care începu să se scandeze numele oraşului-martir, al oraşului-început. Atunci, uitând de orice altceva, chiar şi de colega care rămăsese agăţată de braţul lui, începu să strige şi el, cuprins de o căldură necunoscută, cu lacrimi în ochi şi o nesfârşită, nesfârşită bucurie: „TI-MI-ŞOA-RA!” O piatră de moară se rostogoli atunci de pe inima lui. Între el şi copilul lui nu mai e niciun zid de ipocrizie, de vinovată tăcere, de pervertire a realităţii. Sigur, prezenţa la un miting nu putea şterge ani de duplicitate, dar era ceva! Din acea clipă, pentru Ştefan, revoluţia avea să fie ceva extrem de personal.
De-acum, erau şi ei cu ceilalţi, erau de-o seamă, erau în sfârşit întregi şi, cu justificată mândrie, puţin mai târziu se întoarseră cu toţii spre oamenii răsfiraţi până la Romană, rămaşi în expectativă, cirochini prin balcoane, scandând – cu o vibraţie neatinsă parcă de vreo altă lozincă – „NU FIŢI LAŞI!”
Prea puţin reacţionară. Vagi aplauze la ferestre. Doi paşi înainte, trei paşi înapoi. Figuri placide: eu doar treceam pe-aici…
Dar ce mai conta!? ÎNCEPUSE! Chiar începuse!
Ştefan se întoarse spre Oana, redescoperindu-i existenţa, şi-i strigă transfigurat:
– Sunt atât de fericit încât îţi dau cuvântul meu că dacă mor azi nu-mi pare rău!
Ea îi zâmbi şi-i strânse mai tare braţul.
„IERI ÎN TIMIŞOARA, AZI ÎN TOATĂ ŢARA!”
Îşi privi maşinal ceasul. Trecuseră două ore, incredibil. Chiar atunci începură să manevreze autobuzul şi dubele. Era clar că eliberează locul pentru ceva. Bănuiau ce este acel ceva – deşi era departe de-a face parte din peisajul cotidian! -, aşa că începură să huiduie dinainte. Din dreapta magazinului „Eva”, cu un huruit lugubru, două tancuri îşi făcură apariţia, rotindu-se spre ei.
Era prea mult. Lumea intră în panică şi începu să se risipească. Ştefan o trase pe Oana pe trotuarul de la „Casata”, speriat nu că vor fi împuşcaţi sau prinşi sub şenile – ci călcaţi în picioare de ceilalţi. Crescuse cu tot felul de poveşti în care panica ucisese oameni şi văzuse imagini de la tragedia de pe Stadionul Heysel, la finala Cupei Campionilor Europeni. În schimb, nu credea că soldaţii care îşi armau ostentativ AKM-urile, călare pe turele, le-ar putea folosi. Făcuse armata, nu-şi putea imagina vreun fost camarad – de la trupă sau de la TR – trăgând în civili!
Câţiva manifestanţi încercau încă să-i reţină pe ceilalţi:
– Nu fugiţi! Nu vă fie frică! Nu ne pot face nimic! Vor doar să ne indimideze!
Majoritatea credeau la fel, dar… Când n-ai văzut scutieri şi tancuri decât în filme, când ştii că la Tmişoara s-a murit de-adevăratelea, nu-i aşa uşor să fii erou.
Strecurându-se printre coloanele terasei de la restaurantul „Grădiniţa”, cei doi colegi văzură cum, după ce creaseră breşa, masivele maşini de război (era război!?) începură să patruleze în viteză până la Romană şi-napoi, ca să împiedice regruparea pe carosabil a protestatarilor. În timpul ăsta, câţiva miliţieni porniră, aşa, în pas de plimbare, cu mâinile la spate, prin mulţime, un alt fel de „treceam şi noi pe-aici…” Ştefan îşi imagină că urmează să izoleze unii protestatari şi să-i salte, aşa că-i spuse Oanei:
– Hai să mergem!
Ea nu era aşa de convinsă:
– Să mai stăm! Nu vezi că lumea nu pleacă?
– Oricum, nu se mai poate face nimic, decise el.
Se înşela doar? Nu. Atât îi fusese curajul. „Căci nu putem mai mult, căci sângele atât ne e de scurt” scrisese – în cu totul alt sens, de altfel – nimeni altul decât Adrian Păunescu. Ştefan se dovedise cu mult slab decât aveau să se arate, şi la Bucureşti, câteva mii de oameni, dar mai tare decât restul românilor. Depinde cu cine te compari. Esenţial e să nu încerci să pari altfel decât eşti.
Ocoliră prin Cosmonauţilor, Dorobanţi, se suiră chiar într-un 126, care circula deviat încă de dimineaţă, dar acesta fu blocat de manifestanţi în Piaţa Romană. Un grup în mijlocul căruia văzură, pentru prima dată, o lozincă scrisă! „Jos Ceauşescu!”, cu carioca, pe un fular alb. Ca într-o piesă de teatru absurd, călătorii din autobuz nu reacţionară nicicum: nici încurajări, nici apostrofări, nimic, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Erau ORELE TULBURI în care covârşitoarea majoritate a românilor nu ştiau ce să zică şi ce să facă, nu ştiau nici măcar dacă trebuie să zică vreun cuvânt sau să facă vreun gest. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu, azi uitat: pentru că nimeni nu ştia ce va urma!
Continuară aşadar pe jos, oprindu-se câteva minute să arunce o privire în urmă. Manifestanţii stăpâneau intrările în Piaţa Romană dinspre Bulevardul Dacia, Miliţia pe cea dinspre Magheru, în vreme ce Căderea Bastiliei şi Ana Ipătescu erau no man’s land.
Coborâră la metrou în Piaţa Victoriei. În jur nimeni nu comenta nimic, atmosfera era încordată, atât.
Se despărţiră la Eroilor.
Fragment din romanul “Revoluţie personală”, aflat în lucru.
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
