E Criză la Moscova, spune Simone de Beauvoir într-o carte apărută la Editura Trei, o nuvelă scrisă în 1966-1967, pe când autoarea avea 58 de ani, adică exact vârsta eroinei ei. Cel mai probabil avea și multe dintre gândurile acesteia, începând de la micile afinități politice și teorii sociale, și până la panseurile legate de viață, dragoste și îmbătrânire – și, mai ales, de relația dintre toate acestea.
Deși conturează – cu multă sensibilitate și remarcabilă ușurință – o poveste de iubire, decorul acestei intrigi, Moscova și Leningrad, spune o poveste paralelă, una reală – de vreme ce romanul a fost inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, în compania lui Jean Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 şi 1966, la invitația Uniunii Scriitorilor din URSS.
Citiți și Cum se iubesc oamenii pe pământ
Oricum Moscova îi dezamăgește pe cei doi soți care o cercetează acum, iar criza cea mai mare rămâne, cel mai probabil, una de suflet. Chiar, știți schimbările ălea bruște ale sufletului, de la sentimentul de liniște și siguranță la împunsăturile spaimei, care ar putea avea orice chip, că izbucnește al treilea război mondial, că cineva drag ar putea face cancer sau că avionul cu care călătorești s-ar putea zdrobi de pământ? El și ea, maturi acum, merg de la Paris spre Moscova. Ceva timp de așteptare stând locului în avion, prilej pentru o mulțime de gânduri.
Ea nu pare conștientă de vârsta ei, el nu vorbește despre a lui. Ai putea să realizezi într-o bună zi că îți porți cei 60 de ani cu ceva nepăsare, după o viață lungă cu râsete, cu lacrimi, îmbrățișări, mărturisiri, tăcere, elanuri. Uneori timpul pare că stă în loc, iar viitorul se întinde la infinit. Alteori… remarci că te-ai schimbat doar analizând lucruri mărunte, cum ar fi, de pildă, faptul că hainele au devenit pentru tine doar obiecte de decor, impersonale și indiferente, care nu te mai reprezintă, că relația aproape intimă pe care o aveai altădată cu veșmintele nu mai există.
Poate începi să te simți prea bătrân și pentru datoriile conjugale sau poate că gândești că trupul tău nu mai este ceva pe care ai putea să-l oferi în dar cuiva, așa că te resemnezi. Te consolezi cu gândul că totul e spre bine, măcar de acum viața nu-ți va mai oferi surprize. Oricum, trebuie să te iubești puțin ca să-ți placă în brațele altcuiva. Poate că această transformare s-a petrecut într-un timp îndelungat, dar tu o condensezi într-o singură experiență, anume clipa în care privești în ochii catifelați ai unui tinerel, în timp ce el te vede asexuată și abia dacă trece peste tine o căutătură indiferentă.
Sau s-ar putea să înțelegi că te-ai schimbat din evaluările rigide pentru acele “femei totale” în vogă pe la Paris, cele cu o profesie nu prea clară, cu pretenția că știu să se îmbrace, că fac sport, că sunt bune gospodine, că știu să-și crească extraordinar copiii, pe scurt, cele care vor să demonstreze că se descurcă în tot și în toate. Avionul își continuă drumul, în timp ce tu poți sări cu gândul la altele.
Nicole și Andre au ajuns la vârsta de 60 de ani și mare parte din acest timp și-l petrecuseră împreună. Pe el nu-l interesase niciodată să reușească în viață, iar adevărul existenței îi părea că nu-i aparține, că adevărul este împrăștiat pe tot pământul și că singura manieră de a-l cunoaște ar fi să întrebi secolele și locurile. Din cauza asta era pasionat de istorie și de călătorii.
Rusia era un punct pe ordinea de zi. Trecuseră prin Crimeea și Soci prin ‘63, dar au fost doar ca turiști pe atunci, abia acum aveau să cerceteze cum se cuvine, să pună întrebări, să afle ce scriu ziarele, să meargă printre oameni. Orașul îi întâmpină cu un amestec de amabilitate și neîncredere, rezumat simbolic, de altfel, într-o frescă de pe zidurile unei biserici: La Judecata de Apoi, la dreapta îngerilor se află cei aleși, în mantii lungi, fără vârstă. La stânga – cei sortiți iadului: francezi în costume de epocă, iar în spatele lor – musulmani cu turbane. La Moscova nu sunt bineveniți străinii. Pe de altă parte, spun personajele Simonei de Beauvoir, Rusia a fost întotdeauna larg deschisă Occidentului, cu excepția unor voci ostile din biserică. Pentru aceste voci era, însă, destul de târziu.
Povestea se petrece într-o vreme în care Ziua Domnului fusese deja înlocuită cu Sărbătoarea Mestecenilor, se trecuse deja la epoca aceea în care fețele celor care participau la fiestele populare radiau de bucurie de parcă ar fi fost de bunăvoie acolo. Știrile de la radio spun câte ceva despre o nouă filosofie economică: dacă este să ne gândim la un simplu scaun, e bine să știm că în Rusia o fabrică făcea spătarul, alta fundul scaunului, o a treia le asambla. La final ieșea un scandal că piesele nu se îmbinau între ele și trebuia înființată o comisie de analiză. Din punctul acesta de vedere, cartea Criză la Moscova a fost considerată un bun material documentar.
Criză la Moscova rămâne o carte despre frica de bătrânețe și despre un duel sentimental în complicata aventură în doi. Planul doi se păstrează, însă, persistent și pentru asta romanul a fost înțeles drept maniera în care Simone de Beauvoir și-a transpus filosofia în ficțiune.
Personajele seamănă destul de mult cu intelectualii vremurilor sale, călătoresc din Magreb la Moscova, de la Paris la Leningrad. Se întreabă cum s-o simți un sovietic în pielea lui și cum împacă ei, cu toții, voința de a construi socialismul cu egoismul național, chestionează problematica războiului atomic, care privește întreaga lume, de vreme ce bomba – o amenințare abstractă în ’45 -, devenise acum o neliniștitoare eventualitate. E criză la Moscova!
O fi vorba de convulsiile unui stat în schimbare, sufocat de tensiuni și de absurditatea birocratică? Sau poate criza unui cuplu? O criză de vârstă, poate. Sau, cine mai știe…
Pe Diana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
