Am pornit spre teatrul Ţăndărică împreună cu băieţelul meu de doi ani cu gândul la minunatele piese văzute aici în copilărie şi curioasă fiind să văd reacţia copilului meu. După spectacol m-am bucurat că am făcut această greşeală acum, când e mic şi a putut adormi liniştit pe la mijlocul piesei. Căci un „tratament” sistematic cu piese de felul acesta pe la cinci-şase ani ar schilodi cu siguranţă sufletul oricărui copil.
Primul semn de întrebare a apărut chiar după ce am cumpărat biletele – în faţa teatrului, o doamnă m-a întrebat ce vârstă are copilul meu şi mi-a spus că ea a trebuit să iasă din sală de la reprezentaţia anterioară pentru că nepoţica ei de doi ani şi două luni începuse să plângă, speriată fiind de „moş şi babă”. Nu am băgat prea tare în seamă avertismentul şi, după o oră de joacă în parcul din apropiere, ne-am întors şi ne-am aşezat nerăbdători la locurile noastre.
M-a surprins în mod neplăcut faptul că pe peretele din faţă era proiectată o animaţie în culori ţipătoare. Că doar venisem la teatrul de păpuşi tocmai pentru a-mi feri copilul de desene animate!
Piesa a început destul de sinistru, în penumbră, personajele venind de undeva din spate. Copilul s-a strâns de teamă lângă mine. Au urmat dialoguri trase de păr, cu expresii colocviale, replica „modernă” a dulcelui grai moldovenesc în care fusese scrisă povestea acum mai bine de un secol. Mi-au adus brusc aminte de faptul că, în anunţ, după titlul poveştii, scria „adaptare după Ion Creangă” (s.n.).
Cu tot limbajul de mahala („ete fleoşc”, „boşorogule”, „băşicat” etc.) şi în ciuda animaţiei făcute pe calculator, cu personaje amintind de cele din desenele animate, cu totul nepotrivită într-un teatru de… păpuşi, de-abia după un timp mi-am dat seama de ce se întâmplă. Momentul declanşator a fost pisiceala actriţei care o întruchipa pe Sfânta Duminică, mai degrabă o cotoroanţă înveşmântată în sfântă, ceva asemănător cu mama vitregă a Albei-ca-Zăpada. Au urmat dansuri cu tentă sexuală (în genul Pinguinului sau al trupei Andrè), în care actriţa din rolul sfintei nu ezita să-şi arate colanţii negri şi pantofii cu toc cui şi să se mişte ca o actriţă de filme porno îmbrăcată în costumaţie de călugăriţă. S-a continuat cu o imagine cu sfânta ţinând în mână un glob de cleştar ca cel al vrăjitoarelor, cu lighioanele sfintei costumate ca nişte drăcuşori, cu o secvenţă de animaţie în care apărea un nor cu coarne de drac etc. În ciuda celor peste o sută de kilograme ale actriţei, Fata babei dansa cam ca la Moulin Rouge, făcea baie în ceea ce părea o saună din filmele pentru adulţi, îşi arunca şosetele şi opincile, lăsa să i se vadă pantalonaşii de sub fustă şi se prostea la fel ca Lila din Vacanţa Mare. Nu a lipsit nici fumul – da, ca acela de la spectacolele de rock adevărate, într-o sală cu zeci de copii între doi şi zece ani. La final, pe perete a fost proiectată imaginea unui Ion Creangă îmbrăcat la patru ace şi cu voce piţigăiată, cam cum îmi imaginez eu că au pedofilii care momesc băieţeii prin parcuri…
Pe timpul aplauzelor, acelaşi dans care amintea de „Lasă-mă papa la mare”. De data aceasta, au participat toţi actorii, dintre care se evidenţia de departe interpreta Sfintei Duminici, care şi-a dat fusta la o parte pentru a lăsa să i se vadă de jos până sus picioarele în colanţi negri.
Am stat până la sfârşit numai pentru a vedea până unde se poate merge fără ca cineva din sală să huiduie. Şi pentru a observa expresia de pe chipurile părinţilor, care fie erau cuprinşi de veselia aparentă a cântecelelor tâmpite, fie se gândeau la ale lor, stând placizi, simpli paznici ai copiilor. La plecare am zăbovit puţin la uşă pentru a auzi reacţiile – am prins un „a fost o piesă reuşită”, un entuziast „ţi-a plăcut, nu?” şi o invitaţie la McDonalds’ făcută de o bunică nepoţelei de cel mult trei ani. Apoi am plecat. De silă.
(Ajunsă acasă, am căutat site-ul teatrului, unde sunt citate părerile elogioase ale spectatorilor, iar prezentarea piesei începe aşa: „Spectacolul este o lectură modernă a poveştii lui Creangă în care valorile general umane cum ar fi cinstea, bunătatea şi destoinicia pot ajuta pe oricine să răzbată în viaţă.”. Căutaţi pe google şi veţi găsi o mulţime de prezentări în acelaşi ton. Regia şi scenariul ai aparțin lui Daniel Stanciu.)
Şansele ca România să se dezmeticească din ceea ce i se întâmplă sunt, deci, zero. Copiilor acestora, cu părinţi cât de cât interesaţi de soarta lor din moment ce îi duc la teatru în loc să-i uite în faţa televizorului, li s-au inoculat în mod perfid câteva idei îngrozitoare: de Biserică putem râde, familia nu contează (moşul şi baba din piesa asta îşi taie casa în două), sexul, dezmăţul şi drăcuşorii sunt lucruri extraordinare, limbajul civilizat e pentru proşti. Toate acestea îi vor călăuzi cu siguranţă în viaţă, căci este imensă puterea de seducţie a unui spectacol viu, cu actori în carne şi oase, cu muzică dată prea tare, cu desene animate pe fundal, care se desfăşoare în faţa unor minţi tinere timp de peste o oră.
Au fost atât de multe momente în care mi s-a făcut pielea de găină şi mi-a fost jenă de jena actorilor nevoiţi să joace în această piesă scabroasă încât îmi este clar că totul a fost programat, că a fost anume conceput pentru a-i tâmpi pe copii, pentru a preveni orice revoltă viitoare, orice opinii aparte… O idee genială a unei minţi perfide, parte a unui angrenaj uriaş.
Şi e cu atât mai grav cu cât se întâmplă într-un teatru pentru copii subvenţionat de stat.
Dacă nu v-am convins, puteţi viziona online fragmente din piesă:
P.S. Chiar dacă a dormit o bună parte din timpul reprezentaţiei, întrebat ce a văzut la teatru, copilul meu a răspuns „o pasăre mare cu coarne”!
Pe Miruna o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
