“Ştiu ce înseamnă să fii grasă, da, ştiu, mai mult decât mi-aş fi dorit vreodată. Centrimetrii din înălţimea mea sunt egali cu centimetrii din talie şi nu, nu citiţi de două ori, pentru că nu este nicio greşeală. Când mă deplasez am două viteze: încet şi răzimat, iar gâfâitul de rigoare îţi aminteşte de cazanele sub presiune ale vapoarelor de mare tonaj plecate în larg cu sute de oameni la bord şi cu tot atâtea speranţe şi visuri de împlinit.
Am muncit din greu să ajung la asemenea dimensiuni; ani de zile plecam de acasă dimineaţa la 6:45 şi reveneam la domiciliul conjugal în jur de 19:30, cu ultimul autobuz care ducea oamenii la şi de la locul de muncă. Am încheiat un pact de credinţă cu scaunul de la birou – de altfel, rezistent şi confortabil – nu-l părăseam decât în condiţii extreme, inevitabile şi imediate. Pe la ora 17:00 mă apuca o foame teribilă (am uitat să menţionez că până atunci nu consumam decât o cană de cafea) şi cele mai la îndemână alimente erau batoanele Mars sau sticks-urile. Acasă, săream direct sub duş şi apoi în pat. Nu-i vorbă, din punct de vedere al câştigului material, al salariului, a meritat tot efortul, dar banii s-au dus, kilogramele s-au acumulat şi, înainte să mă dezmeticesc cu adevărat, am devenit un monstru. Şi culmea, mă mai şi supăram ori de câte ori cineva încerca să-mi atragă atenţia.
De câte ori am auzit fraza „e păcat de tine să fii aşa de grasă, încearcă să faci ceva”, m-am îndepărtat definitiv, la propriu şi la figurat, de persoana care mi se părea mult prea băgăreaţă în treburile mele proprii şi personale. Doar nu făceam rău nimănui, ce mare scofală! Eeeeee, dar timpul trece, surd şi mut la dimensiunile mele, iar tinereţea şi sănătatea mea s-au topit subit şi m-am pomenit că nu mai găsesc motive pentru a ieşi din casă sau pentru a trăi, eu, tocmai eu, cea care întotdeauna observa prima că a venit primăvara, sau că au ruginit frunzele, sau ce bine că ninge, putem face un om de zăpadă frumos…
Asta a fost viaţa mea mai bine de 15 ani, locul de muncă mi s-a schimbat, apoi au intervenit alte probleme – au crescut copiii, problemele lor au devenit prioritare pentru mine, la supărare am mâncat ce am apucat şi când am apucat, nu am mai putut dormi cum trebuie, iar acum nivelul de stres din organismul meu a depăşit şi cotele de alarmă. Dezastru iminent… secvenţa de autodistrugere iniţiată… hormonul responsabil de „luptă sau fugi”, cortizolul, s-a evaporat total din organismul meu, valorile maxime înregistrate nu ar prinde din urmă pe cele minime normale nici dacă ar fi campioane olimpice la sprint.
Despre încercările mele de a schimba ceva, poate, altădată, într-un context cu nori mai puţin negri pe cerul existenţei mele. Un lucru este cert: după atâţia ani, nimeni, dar absolut nimeni nu glumeşte despre asta în prezenţa mea. Le-o fi frică (un strănut de-al meu le-ar oferi un sejur gratis în partea opusă a ţării), le-o fi lehamite să ducă muncă de lămurire, cine ştie. Sau poate, pur şi simplu, le-o iau eu înainte…”
Comentariul unei cititoare la articolul “Dacă n-ai fost grasă niciodată, n-ai de unde să știi cum e“.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
“Ce să fac ca să slăbesc? Ce să mănânc? Dă-mi o listă!” Iată lista doctorului Adrian Copcea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
