Eu fac. Eu dreg. Eu sunt. Eu vreau. Eu aici și pe dincolo.
Știi tu, mai există și alte pronume. Da, cel mai frumos e ”noi”. Dar nici celălalte nu sunt de lepădat. Spui, nu spui, tu ești. Mai mult când nu o spui. Iar când știi asta, nu ai nevoie de confirmări. Nimeni nu îți punctează existența. Doar tu.
Dar celălalt? El ce-o mai face? Ce-o mai drege? Cum i-o mai fi sufletul? Lui cine i-l alină? Nu ”eul” lui. Că acelui ”eu” îi e tot mai greu. Luptă în fiecare zi să se ascundă bine, să nu îl ia la ochi cineva și să țintească. Să mai găsească câte o gură de aer proaspăt, ca să se umple. Și câte un pic de frumos, ca să își mai coloreze existența. Așa, ca tine
Dă-i Tu o mână de ajutor. Și fiți Voi. Mulți. Cât mai multe suflete care își povestesc suferințele, deziluziile, bucuriile, grijile, realizările, visele. Într-o ”cameră micuță, dar de prieteni plină”, cu un pahar de vin și muzică bună. Șterge lacrimile de pe fața ei, a lui, a voastră, a lor și mai luați o gură de vin. S-au născut copii după o sticlă de vin împărtașită, d’apăi niște zâmbete. Începeți să fredonați câteva versuri. Nu e musai să le știți. Împotmoliți-vă. Improvizați. Râdeți. Glumiți.
Îmi amintesc de profesoara de limbă engleză din liceu. De fiecare dată când greșeam un verb, mă punea să îl scriu în formă corectă, de 100 de ori. Faceți și voi așa. Pentru fiecare ”eu” gândit, rostit sau simțit, repetați de 100 de ori celelalte pronume. Pentru fiecare întrebare pe care vi-o adresați, puneți altele 100 celor din jurul vostru. La fiecare grijă pentru voi, faceți-vă altele 100 pentru alții. De fiecare dată când vă ascultați sufletul plângând, ascultați alte 100 de lângă voi. Veți învăța până la urmă. Dar numai atunci când exersați din tot sufletul. Pentru că asta e, de fapt, problema cu eul repetat frenetic. Nu credeți că e important. Nu îl strigați cu toată ființa și cu toată puterea. Și atunci aveți nevoie să vă spună alții că sunteți. Aveți nevoie de confirmări. Dragii mei, respirați, aveți năzuințe și vise! Ce alte dovezi vă mai trebuie că existați?
Știu. Prea mult ați fost ignorați și neiubiți. De aceea v-ați obișnuit să vă impuneți existența. Dar acest ”eu” repetat la nesfârșit îmi sună a dragoste cu forța. Și asta nu se poate. Veți avea milă, compasiune, dar niciodată iubire. Și până la urmă veți rămâne cu ceea ce gândiți mereu: un ”eu” singur, pentru că toți vor fi plecat, care, încotro, să mai audă câte un ”tu”.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
