Cred că aşa a arătat şi cina primordială, când Eva şi Adam şi-au dat seama că mâncând doar mere le vin numai idei ciudate şi aveau nevoie şi de altă hrană ca să prindă puteri.
Câteva acorduri înainte de a lăsa să mă cuprindă amintirile despre acea seară care mi-a schimbat viaţa. Măcar pentru o perioadă.
Aia a fost seara când am aflat că fluturilor din stomac le prieşte pastrama de oaie. Dar ştiţi de care? Aia de-l face pe cel mai îngăduitor nutriţionist să te pună să baţi mătănii timp de două săptămâni la sală doar că te-ai uitat la ea, cu un fir de grăsime care călăuzeşte carnea macră pe întreg drumul de la gust la savoare.
Îmi plac femeile care ştiu să mănânce bine. Acum termenul nu mai e „sănătos”, că în zilele noastre asta înseamnă să mănânci două frunze şi un gândac, de bonton fiind să laşi picioarele, admiţând că frunzele te-au prea săturat.
Am mereu în minte învăţătura primită, contra unei sticle de vodcă, de la un îmbătrânit în rele. El mi-a spus, când eram la vârsta la care măream ochii doar dacă auzeam cuvântul „ţâţă”, că toate femeile mănâncă bine, doar că nu le place să facă asta de faţă cu oricine. Cică în capul lor, dacă se înfruptă din lucrurile alea care aduc „veganiştii” în camera de gardă a cardiologiei, e ca şi cum s-ar scărpina în public exact în locul unde se depun toate bunătăţile din farfurie. Dar tot bătrânul ăla mi-a zis să nu pierd vreodată o femeie care mănâncă serios cu mine. „Fata aia, băiete, ştie că peste puţin timp va arde caloriile şi nu dând ture de stadion!”
Când am terminat de mâncat, am auzit muzica din jurul nostru. Mi-am amintit cum, când eram de-o şchioapă, poceam balada dintr-un film cu pistoale şi cowboys, strigând sub geamul singurei blonde autentice din cartier „Dar poate să-mi cadă-n cap şi o cărămidă, sunt fericit… cred că m-am îndrăgostit!”
Ea privea absentă, ca un om împovărat care se gândeşte la copilărie. Mai târziu aveam să aflu că făcuse indigestie, dar s-a stăpânit cu greu să nu lase stomacul să le strice seara inimilor.
Eu însă chiar visam. Eram copil din nou, ascuns într-un gang mizer de bloc din Obor şi priveam spre fereastra blondei şi în mine se luptau batalioane de fluturi de câte ori umbra ei se apropia de geam. Peste ani mi-a părut rău că nu am reuşit măcar să-i aflu numele. Toată viaţa a rămas „Blonda de la 4”.
Când am plecat de la restaurant, mâna ei mă strângea de talie iar eu o strângeam de umeri ca şi cum regăseam după milenii coasta ce-mi lipsea…
Retrăiam drumul de la restaurant la hotel când Alex m-a trezit din reverie. Mi-a trimis poza asta:
I-am scris. „Intră sau iese?”
„Ce contează? La cât e de frumoasă e la fel de valoroasă şi ca amintire şi ca promisiune! Tu ce făceai?”
„Scriam ceva.” Şi i-am trimis ce am scris despre pastramă, fluturi, Blonda de la 4 şi reîntâlnirea de peste ani.
„Nu e rău, dar e ceva în neregulă. Ce legătură are titlul?”
„Ah, păi e ideea că la primul divorţ mi-a plăcut că mă îndrăgostisem ca un adolescent şi că eu o vedeam atât de frumoasă încât nu mai conta dacă o alta trebuia să iasă pe uşa pe care ea ar fi putut intra.”
„Aha, şi a intrat?”
„Nu, dar ce importanţă are?”
„Înţeleg, dar, băi, din ce ai scris nu se înţelege nimic din toate astea.”
„Şi nu e mai bine aşa?”
PS Nici de data asta întâmplările şi personajele nu au legătură cu realitatea, orice asemănare fiind pur întâmplătoare.
Pe Alecu îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
