La 32 de ani, zilele încep de obicei foarte bine. Mă trezește Ecaterina, fiica mea, extraordinar de alertă și plină de personalitate, astfel încât îmi setează o stare de bună dispoziție instantaneu. Dar dacă lucrurile mai degenerează pe parcurs, cred că e important să nu te pierzi în starea asta, să îți dai seama că e o chestiune foarte contextuală și prin urmare să evadezi din contextul respectiv. Mi-ar plăcea să spun că mă refugiez în bibliotecă, așa cum face orice universitar adevărat, dar nu e (întotdeauna) așa… recunosc că uneori mă refugiez printre niște site-uri cu pantofi și genți, dar cel mai eficient remediu împotrivă unei zile proaste e sportul. Totul se poate rezolva cu două ture de Herăstrău sau cu o oră de yoga. Acționează instant și eliberează serotonină long-term. Și, evident că, odată exorcizată ziua proastă prin sport, e un timing perfect pentru red wine & red lipstick; două elemente care chiar șterg orice proastă-dispoziție.
Revenind la cronologia unei zile tipice, de regulă întâlnirile cu studenții mei sunt un super energy booster. Mă bucur de fiecare dată când dau peste oameni care au ceva de spus, care sunt încă vii și curioși. Probabil că, dacă ne-am păstra curiozitatea pentru cât mai mult timp, lumea în care trăim ar arăta cu totul altfel. Întâlnirile – aproape zilnice în perioada asta - cu tineri de 20-21 de ani, îmi demonstrează constant că energia pozitivă redefinește limite și remodelează caractere. În plus, energia lor este, din fericire, contagioasă…
Nu știu dacă același gen de energie se întâlnește în mediul corporatist – eu nu am întâlnit-o în cei doi ani în care am lucrat într-o agenție de comunicare, deși a fost o experiență formatoare incredibilă -, probabil fiindcă este o altă dinamică a raporturilor de grup, intervin mai multe rutine, cenzuri și autocenzuri, care sunt un consumator fantastic de energie. Mă bucur deci că sunt într-un mediu viu și că există un transfer de energie și inspirație dinspre studenți. Îmi place să cred că este bidirecțională, ca să folosesc puțin din jargonul cu care îi bat mereu la cap pe studenți.
Dacă m-ar întreba cineva fără de ce n-aș putea trăi, i-aș spune că fără autoironie. E cumplit când ne luăm prea mult în serios și mi-au trebuit destul de mulți ani pentru a înțelege asta mai bine și pentru a-mi depăși nesiguranțele și nevoia de a demonstra tot timpul ceva. Autoironia ne pune cumva între paranteze, ne obligă să luăm o distanță critică în raport cu noi înșine și ne face suportabili - soțul meu poate confirma că e valabil în cazul meu! - pentru cei din jurul nostru. Cred că râsul, sobrietatea, jocul, fac parte din ce ne construiește că indivizi. Râsul și sobrietatea sunt părți complementare; în felul nostru, fiecare este un Janus Bifrons, zeul greco-roman cu două fețe, ne alternăm fețele și stările în cicluri sucesive, care ajung să fie straturi ale personalității noastre. De multe ori însă, măștile sociale ne încorsetează atât de tare, încât adevăratul chip devine invizibil. Iar aici mă întorc la fetița mea și la autenticitatea unei conversații cu un copil de 6 ani. Cu copiii nu poți să porți măști, așa că să fii în preajmă copiilor este un mod de a rămâne mereu în contact cu tine însuți. Și jocul are un rol terapeutic. Apropo de reabilitarea ideii de joc a care este mai mult decât o figură de stil, o comparație retorică -, jocul este o formă de descărcare, o nevoie de destindere pe care ne-o refuzăm de prea multe ori.
… cu rujul Blake din colecția exlusivistă Pure Red de la L’Oréal Paris
Există o frază care apare recurent în gândurile mele, îi aparține lui Flaubert și e ultracunoscută: „Madame Bovary c’est moi”. Fără a specula însă foarte mult și a intra în zona teoriei literare, deci strict în calitate de cititor amator, fără lecturi sistematice, cred că formula lui Flaubert - devenită butadă – este un apel la introspecție. Fiecare dintre noi este un mix de seriozitate și superficialitate; de burghezie, dar și de dorință de a nu ne încadra în tipare sociale prestabilite; de tihnă domestică, dar și de reverii sentimentale. Ce ni se întâmplă cred că trebuie înțeles, în primul rând, ca formă de autocunoaștere; cu trecerea anilor ne descoperim și redescoperim în repetate rânduri, important este să nu încetăm să o facem. Continuând puțin, îmi place și mai mult o altă frază a lui Flaubert - mai puțin cunoscută însă – „ Que de fois j’ai senti à mes meilleurs moments le froid du scalpel qui m’entrait dans la chair”-, care, într-o traducere aproximativă, ar suna cam așa: „De câte ori nu am simțit în cele mai fericite clipe răceala scalpelului care îmi pătrundea carnea”. Nevoia aceasta de disecție a propriilor gânduri, a propriilor spaime sau reușite cred că e singura capabilă să ofere un fir roșu vieților noastre.
Mădălina Botan, Lecturer, PhD., SNSPA
N.red. Acest articol deschide seria de șapte povești ale unor femei obișnuite, din cele pe care le-ați întâlnit deja, șapte femei frumoase care găsesc și timpul ca să arate… simply gorgeous! 
Prima poveste, aici. A doua, aici. A treia, aici.
Citiţi şi
Hazel Bishop, inventatoarea rujului rezistent la sărut
Tendințe pentru culorile de ruj în 2023
Paşii pentru un machiaj perfect al buzelor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
