Vă rog! Am avut atât de multe discuţii în ultima vreme, că mă doare capul. Aud îngrozitor de mulţi părinţi care nu mai obosesc spunând în dreapta şi-n stânga cât de mult se sacrifică ei pentru copiii lor. Că spun unuia şi altuia n-ar fi atât de grav. Mai grav este că le spun acelaşi lucru şi copiilor de care se presupune că au grijă să crească frumos. Nu cred într-un astfel de sacrificiu. Sacrificiu înseamnă să te jertfeşti din devotament şi abnegaţie. Să renunţi la ceva preţios sau considerat preţios pentru binele sau în folosul cuiva. Da, te sacrifici când laşi tot ca să ai grijă de cineva bolnav care are nevoie de tine. E un sacrificiu. Dar să te sacrifici rămânând într-o relaţie în care eşti nefericită lângă un bărbat care te agresează psihic şi fizic şi să spui că faci asta pentru copilul tău nu e ok.
Zilele trecute am avut o discuţie destul de dură cu o mamă care încerca să mă convingă ce important este pentru copilul ei să trăiască în aceeaşi casă cu ambii părinţi. Rostea credinţa asta cu buza spartă şi uitându-se la mine cu un ochi vânăt. “Copilul meu are nevoie să crească alături de tatăl lui. E băiat. Trebuie să ştie cuiva de frică. Eu nu pot să-l controlez. O fac pentru el. Tatăl lui îl iubeşte. Prefer să rămânem aici, suntem în siguranţă”.
Hellllooo, cum să te simţi în siguranţă într-o casă în care vine oricând nebunul, gata să te rupă în bătaie? Mai întâi pe tine, apoi poate și pe copilul despre care spui că e în siguranță lângă el.
Mi-am amintit de o poveste mai veche, să tot fie vreo 20 de ani, cu o fostă angajată a mea. O femeie minunată, dar foarte slabă. Măritată cu un vameș (pe vremea aceea, să lucrezi la Poliția de Frontieră era o mare șmecherie), mamă bună de copii frumoși, două fetițe de 5 și 6 ani, frumoase și zâmbicioase. Venea destul de des cu ele la serviciu, ne împrieteniserăm cu copiii, ba chiar fusesem de câteva ori în vizită, destul cât să cunosc și partea paternă. Nu mi-a inspirat prea multă încredere omul, dar nu era treaba mea. Mi s-a părut puțin deplasat, făcea glume proaste, răsturna paharele pe gât cu o viteză foarte mare și își trata destul de nepotrivit soția în prezența musafirilor. Nu mi-a plăcut omul și cu asta basta. Dar era strict problema mea. Această colegă se apropiase de la o altă fată din echipă, așa că am aflat de la cealaltă, în scurt timp, că mama celor doua fetițe nu avea nici pe departe viața de familie pe care se străduia să o afișeze. Că armonia și căldura despre care vorbea mereu erau doar în visele ei și că, de fapt, în casă domnea frica din cauza omului care era foarte agresiv. Într-o zi a venit usor zgâriată, în altă zi era vânătă pe mână, la scurt timp vânătă pe picioare, săptămâna următoare cu ochii vineți și a treia săptămână nu a mai venit deloc. Au trecut două zile în care nu a răspuns la telefon, am încercat să luăm legătura cu ea și, pentru că nu am reușit, ne-am dus acasă. Ne-a deschis. Era traumatizată, tremura toată, forțând un zâmbet. Am înțeles din privirea ei că nu trebuie să spunem nimic. Ne-a invitat în casă. A ieșit din dormitor și soțul, care s-a purtat cu noi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat în casa aceea, iar noi am mințit că aveam nevoie de o semnătură de-a ei. S-a întors la serviciu după câteva zile și totul a reintrat în normalul acela relativ. Am avut cu ea nenumărate discuții în care o încurajam să facă ce e mai bine pentru ea și pentru copii. M-a asigurat că fetele îl iubesc și că tot ce e mai bun pentru ele e să stea acolo, lângă el. Începuse să vină din nou vânătă, lovită, plânsă, până într-o zi când nu a mai venit deloc. După trei zile, am bătut din nou la ușa ei. A deschis. Era desfigurată. Fetele erau în casă, călăul la serviciu. A izbucnit într-un plâns necontrolat și, printre sughițuri, mi-a povestit cum a bătut-o și a violat-o în fața fetelor. A scăpat de el în cele din urmă. Greu, dar a reușit să plece.
I-am povestit mamei de băiețel despre situatia lor și, în cele din urmă, a recunoscut că rămâne acolo pentru că habar nu are unde ar putea să meargă, pentru că nu știe dacă o să se descurce cu banii, pentru că nu știe cum să spună familiei ce se întâmplă între ei, că se teme de el și de faptul că o să o caute și la capătul pământului.
Recunoașterea stării de fapt e măcar primul pas spre soluție. Nu mai spuneți că vă sacrificați pentru copiii voștri. Ei nu au nevoie să le pui în cârcă un astfel de sacrificiu. Și nici tu nu trebuie să faci asta…
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
