Recent întoarsă de la congresul Academiei Americane de Chirurgie Dermatologică (ASDS) nu puteam să nu oftez după frumuseţea oraşului gazdă San Diego, după atmosfera destinsă şi elevată a conferinţei, după zâmbetul amabil al oricărui interlocutor, de la chelner, deschizător de uşi, vânzător în magazin şi până la colegul doctor trăitor într-o lume opulentă şi competitivă. Priveliştea de la geamul camerei de hotel situat la etajul 31 îmi tăia respiraţia şi era un spectacol în mişcare în funcţie de lumina soarelui sau strălucirea lunii.
Academia Americană de Chirurgie Dermatologică reuneşte spuma profesiei, dermatologi care, în afară de diagnostic şi tratament, ştiu să opereze tumori cutanate prin procedura de microchirurgie Mohs şi sunt antrenaţi şi în proceduri estetice. Am cunoscut personal nume celebre ale profesiei mele, cum ar fi profesorul Jeffrey Klein, inventatorul anesteziei tumescente care a transformat procedura de lipoaspiraţie dintr-o intervenţie sângeroasă într-una sigură şi nesângerândă. Am dat mâna cu doctori americani pe care îi cunoşteam din literatura de specialitate ca autori de cărţi celebre, cum sunt Glenn Goldman, autorul celei mai vândute anul acesta, cărţi de dermatochirurgie, sau Michael Gold şi Neil Saddick, specialişti în lasere, şi mulţi alţii. Am stat de vorba cu medici originari din România care profesează în America.
Deşi concurenţa este crâncenă şi competiţia mare, oamenii sunt relaxaţi, pozitivi şi în general mulţumiţi. Mai scrâsnesc din dinţi când vorbesc de ObamaCare, dar până la urma odată ieşiţi din sistemul de şcolarizare au cu toţii slujbe bine sau foarte bine plătite, au acces la cele mai înalte tehnologii, la cele mai noi descoperiri, şi îşi permit programe de lucru flexibile ca trei zile de câte 12 ore într-o săptămână, urmate de patru zile de vacanţă. Sunt antrenaţi să înveţe continuu, şi dacă nu au chef sistemul îi ajută să parcurgă cu uşurinţă programele de studiu folosind întrebări urmate de răspunsuri comentate, care alternează cu întrebări simpatice din viaţa de zi cu zi, pentru ca învăţarea să fie uşoară iar medicul să ştie şi ce melodii a cântat Madonna.
Lawrence Field, părintele dermatochirurgiei în America
Nu numai dermatologie. Am aflat pe propria mea piele că informarea ştiinţifică la sursă costă şi că medicul trebuie să scoată bani din buzunar ca să fie la curent cu aproape totul. Medicul american este obişnuit să fie mentor, să facă gesturi caritabile şi se mândreşte cu istoria lui. Din viaţa doctorului american sportul este nelipsit pentru că doar aşa rezistă la efort şi stres, iar activitatea sa zilnică începe la ore foarte matinale ca ziua să-i ajungă pentru tot ce are de făcut.
Mentorul meu, profesorul Lawrence Field, părinte al dermatochirurgiei în America, trainer internaţional pentru acest domeniu, este pentru mine un exemplu de demnitate, etică profesională, competenţă şi ataşament pentru profesie. De vârsta tatălui meu, 94 de ani, stă drept la trecerea anilor şi participă activ la viaţa profesională. A predat în 60 de ţări, a dat o şansă la învăţătură medicilor din diverse colţuri ale lumii, ne-a ajutat să ne integrăm în familia de elită a celor ultraspecializaţi. El mi-a acordat diploma de excelenţă în dermatochirurgie din partea Academiei Americane de Chirurgie Dermatologică şi medalia de excelenţă pentru meritul de a fi dezvoltat în ţara mea acest domeniu. Distincţia este un fel de Oscar al profesiei mele, pentru că se dă o singură dată pe an unui medic, indiferent de origine, unui medic o singură dată în viaţă.
Medicul român angajat la stat e obligat să lucreze într-un sistem neprietenos, într-o dotare minimală, pe principiul “las-că merge şi aşa”. E scos vinovat ori de câte ori nu sunt medicamente şi pacientul trebuie să cumpere, sau când aparatul cu care lucrează dă rateuri de vechi ce este, sau când pacientul e nervos şi nemulţumit. Câştigă puţin, stă la mâna companiilor farmaceutice ca să-l sponsorizeze la câte o conferinţă pe care de cele mai multe ori o foloseşte ca o bună ocazie de turism gratuit, s-a obişnuit să depindă de banii luaţi de la pacienţii “mulţumiţi” şi i se pare că e normal şi bine aşa, nu mai vrea să înveţe pentru că s-a săturat de atâta carte. Medicul român trecut prin şcoala academică românească deprinde de mic cum să se “descurce” la examene, la angajare, la doctorat, cum să păcălească sistemul şi să obţină avantaje. Dacă sistemul nu-l respectă, nici el nu se simte dator să-l respecte. În această ecuaţie pacientul nu este decât subiectul golit de semnificaţie al întregului angrenaj.
Eu sunt însă de părere că un medic român, dacă vrea să facă parte din lumea civilizată, trebuie să fie la fel de bine pregătit ca şi colegii lui străini, să muncească pe brânci, să câştige în sistem privat suficient cât să fie respectat şi să-şi poată plăti singur toate participările la toate congresele la care este invitat. Numai aşa putem ieşi în lume cu capul sus şi numai astfel putem spune cu mândrie că venim dintr-o ţară care a pornit în sfârşit pe calea civilizaţiei şi progresului.
Citiţi şi
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Ce trebuie să conțină garderoba de sport a unei femei active
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
