“Şi dacă stau bine să mă gândesc, îmi vreau sinele de acum un an înapoi. Fie şi câteva minute. Cam lung titlul, nu?
Noi ne-am îndrăgostit nu la 2 mai, nu în Vamă, ci pe messenger, fiindcă ne despărţeau nişte mulţi kilometri. Dar binili învinge întotdeauna şi am reuşit să ne vedem, am vorbit, ne-am iubit nebuneşte şi ne-am mutat împreună. A fost, preţ de o lună, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pentru prima oară în viaţă m-am înţeles cu ai mei aşa cum ar trebui să se înţeleagă o fiică cu părinţii, mai ales cu mama. Iar el s-a integrat în familia mea ca şi cum ar fi fost fiul pe care ai mei l-au visat mereu, dar s-au ales cu mine.
După care totul s-a schimbat. În sensul că în micul nostru paradis a fost introdusă cu forţa coana mare. Unde, coana mare nu se traduce prin soacra mea, ci propria mea bunică. Pe care o înţeleg că a ajuns o persoană rea şi nesuferită fiindcă a avut o viaţă nasoală. Dar a cărei ură faţă de mine n-o înţeleg nici acum, cum n-am înţeles-o niciodată în viaţă. Prin simpla ei prezenţă a declanşat o serie de evenimente care, în cel mai bun caz, or să-mi strice doi ani din viaţă, şi în cazul realist mă vor marca definitiv.
Iubitul meu tandru, care mă ajuta permanent, s-a transformat într-o persoană morocănoasă a cărei activitate caZnică de bază devenise statul pe feisbuc şi privitul de filme, iar ca să treacă timpul mai uşor, cicălitul meu. Că nu gătesc bine, că nu mă achit de îndatoriri normale pe care şi le asumă şi le face orice femeie, că nu am grijă de mine, că, şi că, şi că, şi că.
Iar eu am tăcut, sperând că o să realizeze cât mă răneşte şi că o să redevină el însuşi. Desigur că nu s-a întâmplat asta. S-a întâmplat de fapt că eu am început să mă retrag în mine, veşnica cicăleală răpindu-mi una câte una toate măruntele bucurii din viaţă, lăsându-mi numai lacrimi cât să inund casa şi poate şi Bucureştiul. Plânsul care va veni le va curăţa pe toate, numai că păcatele au rămas acolo, neafectate de apa sărată. Poate că numai apa de ploaie le poate desprinde şi duce departe.
De la nopţi în care ne grăbeam să ajungem în pat, am ajuns la nopţi în care mă rugam să vină măcar să doarmă lângă mine, nu să stea pe canapea la nesfârşit. De la râsete am ajuns la lacrimi care nu se mai terminau şi la o depresie urâtă din partea mea, care de luni de zile mă chinuieşte.
De la un program lejer din partea lui, s-a ajuns la un program infernal de lucru care mă adânceşte în starea asta de tristeţe nesfârşită.
Cele mai rele au fost însă minciunile. Repetate, pe acelaşi subiect. Subiect care mie mi-a creat şi ulterior adâncit o stare de nesiguranţă pe care nu i-o pot dori ca să mă poată înţelege. Prima oară mi-a zis că nu şi-a dat seama cât de rău îmi face. Iar eu nu înţeleg cum un om atât de deştept poate să fie atât de prost.
Se dă o persoană cu depresie. Nicio persoană aflată în depresie nu mai are putere să viseze şi să planifice lucruri frumoase. E în firea bolii să accentueze latura pesimistă. Aşa că mi se pare de o prostie fără seamăn să te uiţi în ochii unui om depresiv şi să-i zici ”ai încredere în mine, iubito, că o să fie bine”, când de fapt ştii că la termenul limită nu o să fie bine, ci din ce în ce mai rău. Nu ajuţi persoana aia depresivă cu nimic, din contră, îi faci rău cât pentru o viaţă. Fiindcă îşi va aduce aminte de fiecare moment în care instinctul i-a zis că lucrurile nu stau aşa şi nu cum i-ai promis şi se va învinovăţi că nu a presat ca să scoată adevărul şi că s-a lăsat minţită. Fiindcă îmi amintesc de fiecare dată când argumentul suprem cu care s-au închis discuţiile a fost ”dacă mă iubeşti, ai încredere în mine”. Şi cu asta m-ai făcut să mă simt crunt de vinovată că deşi te iubesc, pot să am îndoieli.
Nu pot să înţeleg de ce, când ai văzut că metodele pe care le ştiai nu dau nicicum rezultatele pe care te bazai, nu ai putut să ajungi la concluzia că nu sunt bune şi trebuie schimbate. De ce nu te-ai oprit înainte de a ajunge o jucărie defectă. Şi, mai presus de toate, de ce, când şi la psiholog ţi-am zis cât de mult rău mi-ai făcut şi că strategia ta nenorocită de a gestiona o situaţie urâtă mi-a făcut rău şi mi-a răpit orice posibilitate de a spera, ai preferat să o repeţi.
Îmi spui că regreţi şi te cred.
Dar îmi vreau şi iubitul înapoi, şi fericirea de anul trecut, şi mai ales pe mine. Pe mine aia fără răni pe suflet.”
Textul aparține aceleiași femei care ne-a cerut ajutorul de mai multe ori fără să-și dezvăluie însă identitatea. Aici și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
