S. privea lumea din jur cu uimirea și naivitatea pe care trebuie să le fi păstrat încă din adolescență. Când am trecut pentru prima dată unul pe lângă celălalt, în Delhi era o iarnă indiană enervantă. Afară erau puține, foarte puține grade peste zero, o ceață teribilă, deprimantă. Ieșisem din apartament cu gândul că, până la universitate, va trebui să merg într-o ricșă din care nu vedeam nici la un metru în fața mea, prin traficul infernal din Indra Vihar. Aveau să fie 15 minute intense. N-am observat atunci decât silueta unei femei înalte, cu capul acoperit de o eșarfă albă. Nu era silueta unei femei indiene și nici nu părea a fi în India de foarte multă vreme. Avea mersul acela ezitant al omului ajuns pe o altă planetă; umbla așa cum umblasem și eu cu trei ani în urmă, când ajunsesem în Delhi. Nu ne-am salutat atunci. Ea mergea repede și eu eram în mijlocul unei crize de mizantropie, așa că îmi propusesem să nu vorbesc cu nimeni în afara studenților mei. Pe ei nu-i puteam evita în dimineața aceea… dacă aș fi putut, aș fi făcut-o.
Abia câteva zile mai târziu am găsit răgazul de a o cunoaște pe S. Era nemțoaică, să fi avut 22-23 de ani, locuia pe scara vecină, la etajul 1. Venise în India pentru un an, avea să predea câteva seminarii de germană la departamentul unde lucram și eu, urmând ca, în timpul acesta, să-și pregătească și dizertația de masterat. Două lucruri te uimeau de la bun început la S.: inconștiența cu care își expunea corpul (picioare lungi, sâni generoși și fermi) și capacitatea ei de a se mira de orice. Să fi avut vreun metru optzeci, niște ochi verzi, inexpresivi; un nas destul de lung contribuia la senzația de asimetrie plăcută pe care o degaja fața ei ovală. Aproape orice i-aș fi spus, mă întâmpina cu un „Really???” rostit cu accent bavarez, însoțit de o expresie de perplexitate.
Am bănuit-o, o vreme îndelungată, de cochetărie. Nu mi se părea credibil ca o femeie să fie atât de absentă din corpul ei, să aibă atât de puțin control asupra lui și a efectelor pe care le-ar fi putut avea ținutele ei sumare asupra cartierului aceluia sărac din nordul Delhi-ului. Când mergeam împreună la supermarketul din apropiere, aproape că simțeam fizic tensiunea pe care o degaja în jur; cu pantalonii ei scurți și bluzele de in semitransparente, cu părul acela lung, lăsat liber, pe spate, îmi dădea veșnic un sentiment de nesiguranță. Mergând alături de ea, simțeam nevoia să mă încrunt, să îmi îndrept spatele, în așa fel încât cei 183 de centimetri pe care îi am să pară mai mulți, să par sălbatic și inabordabil… Trăiam permanent cu teama că, în marea aceea de bărbați indieni, obișnuiți cu ideea de a vedea pe stradă femei acoperite cu sari-uri lungi, familiarizați cu gândul că o femeie îmbrăcată sumar e o invitație la sex, S. ar fi putut avea probleme în fața cărora n-aș fi avut ce să fac. Dacă am fi fost în sud, era, poate, o altă poveste. Asistasem o dată la o astfel de scenă și știam că e nevoie de o replică, de un zâmbet, de un gest vulgar pentru ca zeci de bărbați să formeze o gloată care începe să se comporte irațional, atavic. Poliția ar fi ajuns prea târziu. Nu cu mult timp în urmă, avusese loc un viol în grup într-un autobuz aglomerat, în sudul Delhi-ului. Ecourile poveștii nu se stinseseră încă.
Așa cum spuneam, am bănuit că S. știe foarte bine ce face și că, dintr-un motiv care-mi rămânea ascuns, preferă să ignore un adevăr simplu: New Delhi nu e Berlin. Asta până când, într-o zi, m-a sunat, rugându-mă să o ajut. Chemase pe cineva să-i repare aerul condiționat și se pare că bărbatul devenea din ce în ce mai îndrăzneț. S. era înspăimântată, îi tremura vocea. Am urcat scările până la etajul 1, am împins ușa despre care știam că e deschisă și am găsit-o pe S. ghemuită pe canapea, cu pantalonii ei scurți lăsând vederii picioarele acelea ireal de lungi, cu o bluză care-i lăsa umerii și mâinile goale… Am rămas la ea până când bărbatul a terminat de reparat aerul condiționat. Apoi, am încercat să îi explic. Mă privea cu ochii ei mari, încă ușor speriată, fără a da vreun semn că înțelege ceva din ce-i spuneam. Nu fusesem niciodată până atunci în preajma unei asemenea ingenuități, nu-mi imaginasem vreodată că o femeie de 23 de ani poate avea atâtea resurse de naivitate.
Cititorii, bărbați și femei deopotrivă, vor zâmbi gândindu-se că naivul sunt eu. Aș fi gândit la fel dacă cineva mi-ar fi spus o astfel de poveste. S. nu poate fi personajul unei ficțiuni; ca personaj, ea nu e autentică. Eu, însă, știu că S. e mai mult decât autentică; e reală. Se plimbă astăzi pe străzile din Istanbul; de pe Facebook am aflat că a aplicat pentru o bursă în Turcia.
Copilul din ea refuză să dispară. Iar noi, ipocriții de noi, deși decretăm că ăsta e un lucru frumos, că oamenii ar trebui să poată fi copii pentru cât mai multă vreme, știm prea bine că, dincolo de poezia acestei ziceri, nu se află nimic. Copiii pot funcționa într-o lume ca asta tocmai pentru că sunt copii; dacă rămân așa mai multă vreme, îi privim cu suspiciune și superioritate. Copiii-adulți devin nefuncționali, devin suspecți, le atribuim intenții ascunse. Naivitatea lor devine un joc, o mimă. Odată ce le cresc sânii, odată ce corpul lor se transformă în obiect al dorinței, fetele se transformă în femei. Dacă refuză s-o facă, ele vor fi transformate împotriva voinței lor, căci, în ochii tuturor celorlalți, ele nu vor fi altceva decât femei.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Draga mea Menopauză
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
