(Pentru o vreme, am să v-arăt nişte poveşti şi câţiva oameni.)
Încercări
Pe vremea când n-aveam mai mult de 11-12 ani, peste drum de casa bunicilor din partea mamei, într-un sat undeva prin sud, era o curte goală; după spusele alor mei, acolo fusese cândva o casă mare, cu prispă largă spre miazăzi; urmele încă se mai puteau ghici printre gardul de ulucă sărăcăcioasă, în partea dinspre şosea, unde rămăseseră câteva lespezi de piatră răzleţe.
Dintotdeauna găsisem acel pământ părăsit, uitat fără niciun rost între toate casele din jurul nostru, neobişnuit de pustiu; într-una din zile, când ne aflam deja la câţiva ani buni distanţă de la Crăciunul lui ’89, unul din fiii femeii care locuise cândva în casa de care vă vorbesc, reuşise să reintre în posesia a jumătate din terenul pe care fusese cândva casa părinţilor săi.
Nu mică le-a fost mirarea oamenilor din sat, când Dinică – aşa îl chema pe bărbatul mic de statură şi subţire ca o trestie de baltă – veni într-o zi, pe la începutul verii, la oborul pe care abia ce îl dobândise de la primărie, împreună cu nevastă-sa, Dinușa; ducea de lanţ un măgar buhăit, care abia mai reuşea să tragă după dânsul o căruţă doldora de ustensile trebuitoare construcţiilor.
La început, nimeni nu bănui ce vrea omul de-o şchioapă cu acel petec de pământ, aşa că nu-l băgă niciunul în seamă; într-o zi strigă la mamaia, să ceară nu ştiu ce Dumnezeu şi atunci aflarăm ce avea el de gând: se apuca să ridice o casă peste drum de noi. Ne mirarăm de vorbele lui, iar mamaia nu apucă să zică decât “să-ţi ajute Dumnezeu s-o termini Dinică, mare curaj ai!”
Când îl auzisem pe omul ăla pirpiriu, nu cu mult mai înalt decât mine, care stătea cu mâinile în şold în uşa curţii noastre, mestecând la un Carpaţi pe care îl pufăia rar, plimbându-l între buzele lui uscate de timp şi de griji, că urmează să ridice o casă, mi se păruse că mă aflu în faţa unui bizar gata să facă o treabă nemaipomenită; nu mai cunoscusem pe nimeni care urma să ridice de la zero o casă în toată regula; poate că nu eram atât de neîncrezător pe cât intuiesc că puteam fi, dar nici nu reuşeam să mi-l imaginez pe acel bărbat isprăvind ce-şi pusese în cap, la câţiva metri în faţa mea.
Îndrăzneala lui însă, mă făcu să încep prin a pune întrebări peste-ntrebări; mamaia nu era prea deranjată de acest obicei al meu, aşa că în următoarele ore, aveam să o descos cu privire la omuleţul acela şi la ce avea să se-ntâmple în continuare. Aşa se deschidea o lume care, cu mintea de atunci, era doar un film derulat în cuvintele apăsate şi pe alocuri aspre, cu care mamaia aşternea totul limpede, ca un povestitor hârşit.
“Dinică, începu ea, e un om amărât, care s-a chinuit toată viaţa, dar uite că acum e-aici; vezi tu, acum e iar aici!” Bietul Dinică, cum îi spusese mamaia nu de milă, ci cu o căldură pe care nu o prea înţelegeam, avea cu adevărat o tristeţe imensă în privire, dar şi o strălucire abia dibuită, care nu pricepeam de unde venea şi nici nu ghiceam cum de se conservase atât de bine.
Aveam să mă dumiresc pe urmă cum stăteau lucrurile cu acest om, fără ocolişuri sau înflorituri; lucru pentru care îi sunt recunoscător şi acum lu’ mamaia, pentru că ştiuse întotdeauna cum să îmi vorbească, îşi alesese cuvintele astfel încât copilul din faţa ei, să înţeleagă că viaţa va avea partea ei grea ca pietrele de moară şi sluta ca o sperietoare de ciori; dar că, şi aşa, trebuie trăită; trăită senin. Să ştii să vorbeşti ferm, dar cald în acelaşi timp, să te faci înţeles şi să câştigi încrederea în egală măsură, mi se părea o izbândă remarcabilă a femeii care mă creştea de când aveam numai câteva luni.
Mi-am amintit de omul ăsta şi de ochii lui înecaţi într-o durere impenetrabilă, în urmă cu câteva zile, la vreo 20 de ani distanţă de zilele în care ne anunţase că vrea să ridice o casă peste drum de noi, văzându-i una dintre nepoate, pe Nicoleta, o fetiţă minionă, slăbuţă, cu părul negru şi drept, până la umeri, care pare să aibă cam 14-15 ani şi energia debordantă, specifică vârstei.
Şi iar mi-a fugit gândul la mamaia, pe care o chema Maria, dar căreia, din nu ştiu ce motive sau prin ce conjuncturi, era Miţa, pentru absolut toată lumea, aşa cum tataie era Tăsică pentru toţi, deşi el se numea Paraschiv. Asta era la câteva zile după Sf. Marie, zi în care făcuserăm gogoşi cu dulceaţă, aşa cum făceam mereu când era mamaia.
Şi spre amiază m-am trezit întrebând de Dinică şi de ce le zicea lumea “alde Pipa”, deşi pe ei îi chema Dimancea; îmi reveneau destul de clar în minte cele povestite de mamaia în urmă cu mulţi ani, dar asta nu ştiu să-mi fi spus cineva vreodată. Primii răspunsul prompt, de la mami (mami e, de fapt, sora mai mică a mamei), cu aceeaşi voce sigură cu care mamaia îmi vorbea când eram copil: “Din cauza lu’ ta-su, moş Lisandru, pe care toată lumea îl ştia că-i place să stea c-o pipă în gură, pe prispă casei, uitându-se gol.”
Gherghina, nevastă-sa, avea de gând, după spusele lu’ mami, să se mute la oraş de îndată ce fata lor, Victoriţa, ar fi ajuns la vârsta la care urma să meargă la liceu; din spusele oamenilor şi celor de-o seamă cu ea, care încă nu s-au dus, copila asta era de o inteligenţă formidabilă, poate nu un geniu sau vreun fenomen planetar, dar era sclipitoare; moartea ei neaşteptată, înainte să împlinească măcar 14 ani, a fost tot un fel de moarte şi pentru Gherghina, în al cărei suflet s-a întâmplat atunci ceva ireversibil. Pierderea fetei, o lasă cu cei doi băieţi, Tudor şi Dinică, dar era ca şi când ar fi lăsat-o fără nimic; pierduse tot.
Nu s-a mai mutat niciodată din acea casă şi, spune mami, de câte ori mergea la oraş, la bâlci sau la târguri, îi cumpără câte ceva şi îi dăruia, cu gândul la fata ei, care nu mai era demult. Aşa cum demult nu mai era nici Gherghina, o femeie altădată caldă, zâmbitoare, care povestea râzând cum Nera, câinele alor noştri, fugea prin curtea ei cu borcanul de carne pe cap, zbătându-se să-şi recapete aerul.
Acasă însă, Gherghina nu-l mai avea nici pe bărbatu-său, care se dusese între timp şi nici pe Tudor, pe care după ce îl despărţise de o fată pe care nu o înghiţea, îl însurase undeva la câteva case distanţă, spre mijlocul satului. Rămăsese singură cu Dinică, care îşi alesese o fată săracă, pe care femeia, deşi o beştelea cu orice ocazie, nu avuse încotro şi o acceptase în casa ei.
Primul copil al lui Dinică şi al Dinuşei avea să fie o fetiţă, pe care bătrâna insistă să o cheme Victoria, în amintirea fetei pe care o pierduse cu ani în urmă şi aşa se şi întâmplă; neînţelegerile cu cei doi tineri nu numai că nu s-au domolit, dar au continuat şi mai abitir; a fost doar o chestiune de timp până când Gherghina i-a dat afară din casă pe cei doi, deşi nu ar fi fost niciodată dispusă să renunţe la nepoata ei, lucru care îi mai dădea o speranţă lui Dinică.
Fiind vorba de o curte mare şi probabil gândind că astfel o va avea în continuare aproape pe Victoria, bătrâna nu protestă în niciun fel când Dinică îşi luă inima în dinţi şi se apucă să îşi înalte o căsuţă mică, cu 3 camere, undeva în stânga casei bătrâneşti, în aceeaşi curte cu maică-sa; şi, chinuindu-se, cei doi tineri reuşiră în cele din urmă să îşi termine casa; iar Dinica gândi că de-acum poate fi liniştit, că avea un acoperiş pentru soţia şi fetiţa lui, şi că de-acum greul şi răul trecuseră. Dar Gherghina avea alte gânduri; casa era pe pământul ei, iar ea era stăpâna acolo; aşa că nu se opri până nu îşi izgoni de acolo fiul şi pe soţia lui; le spusese să se ducă unde or şti, unde-or vedea cu ochii, dar că acolo nu mai aveau ce caută; se oferi totuşi să o ţină ea pe Victoria până şi-or găsi unde să stea.
Cruzimea de neînţeles a femeii făcu astfel ca Dinica să îşi urce nevasta în căruţă şi să plece nu doar de pe pământul unde se născuse, ci şi din casa pe care o ridicase cu propriile mâini şi pe care mă-sa avea să o vândă numaidecât, cu tot cu pământul de pe lângă ea. Rămas fără nimic, după ce puţinii bani pe care îi avea îi cheltuise să ridice acea căsuţă din care acum era izgonit fără remuşcări, Dinică nici nu ştia, dar nici nu avea încotro s-o apuce.
Ca să îţi faci o casă, presupunând că ai mai fi avut cu ce, îţi trebuia înainte de orice, pământ; pământul care pe vremurile acelea era sfânt şi mai scump decât azi, pământul pe care nimeni nu ţi-l putea oferi vreodată şi pe care nimeni nu i l-a oferit lu’ Dinica. Îţi trebuia pământ să ai şi unde trage căruţa pentru a putea înnopta, cam atât de cumplită era situaţia în care se găsea atunci Dinică şi nevastă-sa. Acum, când mă gândesc cât pământ lăsat de izbelişte e în părţile alea, mi se face rău la gândul că au fost vremuri când trebuia să cumperi cu bani grei o fâşie pentru a-ţi face o casă în satul cu oameni.
Neavând încotro, zoriţi fiind de apropierea iernii, care se anunţă una teribilă, se hotărâră până la urmă să se aşeze pe singurul petic de pământ din sat, pe care nimeni nu avusese vreodată curajul să se oprească; nu era departe de casă pe care o lăsase, la vreo opt sute de metri mai la nord şi un pic spre vest, pe o uliţă, însă marele necaz al acelui pământ, după spusele bătrânilor din sat, era că fusese blestemat de foştii stăpâni, care fuseseră se pare cândva izgoniţi de pe acele locuri. Sigur că oamenii, oricât de înapoiaţi, nu pot trăi cu astfel de lucruri, mai ales când eşti cu sabia deasupra capului, aşa cum era cazul celor doi soţi; aşa că, în ciuda avertismentelor şi chiar a rugăminţilor multor oameni, Dinică avuse curajul să se aşeze acolo; se hotărî în cele din urmă să încerce să facă o casă acolo şi atunci oamenii din sat nu mai aveau ce face; câţiva, printre care şi tataie, îl ajutară fără vreo pretenţie, cu materiale şi toate cele trebuitoare, să îşi termine casa până la începutul iernii.
Şi Marian, copilul pe care Dinuşa îl născu la scurt timp după ce se stabiliseră acolo, veni pe lume cu braţul stâng subdezvoltat şi cu probleme la plămâni; apoi, celălalt fiu, Florin, cu un handicap locomotor vizibil şi o oarecare întârziere mintală; ar fi fost se pare şi alţi copii, care au avut probleme şi care fie nu au supravieţuit, fie nu au mai fost lăsaţi să supravieţuiască, dar asta nu ştie nimeni dacă e adevărat sau nu, căci gura şi imaginaţia răutăcioasă a oamenilor nu au limite. Apoi, după un timp, au apărut Adriana şi Angelica, câţiva ani distanţă între ele, şi în sfârşit, fără probleme grave. Cea mai mică Angelica, era cu câţiva ani mai mare decât Claudiu, fiul Victoriei, sora ei mai mare.
Claudiu, cu care jucăm ore întregi tenis de picior în vacanţele de vară, era cu un an mai mic decât mine, fusese crescut mai mult de Dinică, aşa cum fusesem şi eu, mai mult pe la părinţii mamei; diferenţa între noi era ca el avusese un noroc pe care aş fi vrut să îl am şi eu toată viaţa: acela de a-l avea mai mult timp lângă mine pe tataie, la a cărui fotografie alb-negru mă uit uneori şi de fiecare dată mă feresc să nu îmi dea lacrimile; pentru că bărbatul ăla cu părul des şi negru, pe care aş fi dat orice să-l moştenesc, îmi cânta “Căpitane de judeţ” când eram mic, ţinându-mă pe picioarele sale bolnave şi fusese primul om care îmi demonstrase că are încredere în mine, prin gesturi pe care n-o să le pomenesc aici, să nu zică lumea că mă dau mare.
În timpul în care luăm pauză de la tenisul nostru – jucam până nu se mai vedeau dungile pe care le trasam cu cărămidă roşie pe cenuşiul asfaltului încins -, eu şi Claudiu eram în curtea casei babei Gherghina, în care Dinica, după mai bine de 40 de ani de exil, se întorcea să ridice din nou o casă, mânat de patima pe care o mai avea încă vie, de o ambiţie rară şi poate de durerea de a fi fost izgonit de propria mamă din curtea în care se născuse, apoi din propria casă.
Când murise Gherghina, Tudor, care nu avusese nici pe departe greutăţile lui Dinică, dărmase casa în care se născuseră; aşa că, acum, Dinica se întorsese să simtă din nou sub tălpi pământul lui – nu o dată îl vedeam umblând desculţ prin praful care îi îngropa degetele -, unde avea năzuinţa de a lua, o dată în plus, totul de la zero; şi o face; în ziua în care atârnase în vârful unei prăjini, un prosop nou, viu colorat, şi terminase de săpat o fântâna, din care băurăm cu toţii apă, în mijlocul acelei curţi mari şi goale, am ştiut că omul acela mic şi încercat peste măsură, va reuşi.
Zilele treceau şi curtea se umplea de viaţă, se trasă fundaţia pe care urma să se aşeze casa, se aduceau lemne pentru grinzi; se construia. Îmi amintesc şi azi când terminase de înălţat zidurile şi mami îl tot bătea la cap pe nea Dinică să mai ridice cu jumate de metru casa, ca să fie camerele mai luminoase, însă el era atât de sleit mental şi fără energie, încât îi spunea că e bine şi aşa, că nu mai era nevoie; apoi, se apucă să o acopere, şi după un timp, oamenii care treceau pe acolo zilnic, văzându-l, îl întrebau pe Dinică cum merge, ce face, deşi niciodată nu se obosiseră să îl întrebe ceva până atunci, dacă are nevoie de vreun ajutor; iar Dinică, cu glasul aproape stins găsea pentru fiecare, de undeva dinăuntru, o forţă nefirească pentru statura lui firava şi le răspundea: “Tot înainte!”. Şi deşi unora li se părea ridicol, Dinică punea în cele două cuvinte toată viaţa lui chinuită, într-un mod pe care numai oamenii îndrăzneţi şi cu voinţă de fier sunt în stare să-l simtă şi să-i mai dea şi glas, cu atâta nonşalanță.
Şi a izbutit într-o zi de toamnă foarte târzie să termine casa: o bucătărie de vară, două camere, o sală şi un balcon; era a treia şi ultima casa pe care avea să o facă; la câţiva ani după aceea, Marian, care lucrase câţiva ani în Bucureşti, se stabili în căsuţă împreună cu o tânără care părea să aibă ceva trăsături ţigăneşti; avea un băiat slăbănog, dintr-o legătură anterioară, pe care îl cheamă Vali iar Marian îl striga uneori, la băutură, Vijelie, după numele de scenă al manelistului; apoi, la scurt timp, aflarăm că Irina era gravidă; avea să nască o fetiţă sănătoasă, pe Nicoleta, căreia Marian îi spunea, după câteva pahare, “prinţesa mea”; se făcu mare copila şi asta era bine, căci acum putu să se mute împreună cu Vali la mama Irinei, la Bucureşti, pentru a merge acolo la şcoală; pe Vali îl gonise Marian de acasă, de aproape doi ani; ce glumă proastă, se repeta peste timp o istorie dureroasă.
Marian avea prea puţin din Dinică şi mai mult din bunică-sa, o duritate care nu ştiu sigur dacă venea din frustrare sau din numeroasele boli care îl încercau, dar era cert că se află acolo în el, un soi de cruzime şi dorinţa de a nu lăsa nimic de la el, un egoism supărător. Cei doi copii fuseseră puşi regulat la munci care nu li se potriveau, el nu prea putea dar nici nu prea dorea să mişte un pai, era autoritar cu Irina, consumul de alcool era obişnuinţa şi nu era foarte prieten cu oamenii din jur, petrecându-şi zilele mai mult în faţa televizorului. Revăd şi acum un moment cu o femeie neputincioasă, singură, rugându-se în poartă de el să o ajute cu căruţa la nişte treburi şi tocmind un preţ cât mai convenabil; când a fost întrebat de ce pretinde atât de mult, Marian i-a replicat tăios, la limita dintre ridicol şi pragmatism bolnăvicios: “Păi, bre, măgarul meu nu mănâncă?”, iar femeia a renunţat şi a plecat descumpănită.
Într-un sfârşit de septembrie, la un an distantă de la plecarea Nicoletei la Bucureşti, Irina spunea că vrea să plece şi ea; îl lăsa pe Marian, spunând că nu mai suporta, că nu mai poate trăi aşa; omul de lângă ea avea datorii mari, era din ce în ce mai bolnav, se prăbuşea, iar undeva, ei se împotmoliseră definitiv.
Cu câţiva ani înainte să moară, Dinică îşi pierduse un picior, i-l tăiaseră pentru a mai câştiga ceva timp; se stinsese într-o iarnă, în casa de pe pământul “blestemat”, pe care nu a mai părăsit-o din ziua când se aşezaseră acolo, poate şi ca un gest de asumare până la capăt a unei alegeri şi a unui destin din care făcuse tot ce ştiuse el mai bine, ţinând cont de materialul care i se dăduse de Sus. Dinuşa a mai trăit câţiva ani după Dinică, cât să o vadă pe Nicoleta crescând şi umblând cu uşurinţă peste tot, cu agerimea omului mic de statură, care nu mă îndoiesc că le amintea tuturor de Dinică; şi omul ăsta merita să nu fie uitat, căci fusese tare, nu se lăsase doborât, deşi i se iviseră toate ocaziile din lume de care cineva are nevoie pentru a claca sau măcar pentru a se blaza iremediabil.
El, în schimb, trăise probabil fiecare zi ţinând cu dinţii de acel “Tot înainte!” simplu, minimalist, dar mai eficient decât orice antidepresiv modern. Bietul Dinică, amărâtul şi încercatul Dinică, îl dusese toată viaţa cu el pe ţăranul căruia dacă i-ai fi spus “fii aerul meu”, el ţi-ar fi răspuns, probabil, “să nu-ţi fie frică dacă vei rămâne singur; câtă vreme eşti în stare să rămâi în picioare, să nu te înclini şi să nu laşi încercările să te schimbe, totul se poate”.
Şi poate aşa şi e; poate ca nu e nimic de neatins, când îţi pui sufletul, mintea şi încrederea în acelaşi loc; de-un lucru trebuie musai avut grijă: sufletul pe care-l pui să fie dintre cele bune.
De-aia-i bine ca, în timp ce lupţi să cucereşti lumea, să nu-ţi pierzi sufletul!
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
