Am avut recent ocazia să revăd nişte replici schimbate de mine online cu cineva apropiat, cu mai mulţi ani în urmă. Am fost şocată să constat că felul în care îmi aminteam eu un anumit episod din viaţa mea nu prea avea legătură cu realitatea. Că în dialoguri se folosiseră alte cuvinte, că persoanele implicate au desfăşurat alte acţiuni şi au avut alte gânduri decât cele pe care, voluntar, le-am trasat pentru ele. Pe scurt, că lucrurile, analizate atent, nu prea se petrecuseră ca-n memoria mea, care a ales parşiv.
Prefer să-mi amintesc momentele bune, în care mi s-au legat toate. Pentru tot ce nu mi-a ieşit, caut febril un făptaş, pe cineva care să preia răspunderea. Mama e de vină că mi-a zis să mă ţin de carte, că restul se vor aranja ca prin minune, meritat. Foştii mei iubiţi sunt de vină că nu m-au adorat, că nu s-au purtat cum am vrut, că n-au apreciat ceea ce consideram eu a fi demn de laudă. Soarta este în mod sigur de vină că m-am născut într-un oraş mic şi a trebuit să mă mut de atâtea ori că nu mai ştiu unde e „acasă”. Şi tot aşa. Memoria reţine o mamă exigentă, bărbaţi care nu m-au iubit destul, un noroc care a întârziat să apară. Toate, clar responsabile, purtatoare de „aşa a fost să fie”.
În ultima vreme încep să mă tem că lucrurile, analizate atent, nu s-au petrecut chiar aşa. Că personajele implicate au jucat altfel decât îmi place mie să cred, pentru că mi-e mai uşor. Pe scurt, că tot ce-mi amintesc nu are prea mare legătură cu realitatea. Poate m-am ţinut de carte pentru că treaba a mers mână-n mână cu felul meu autist de fi. Toate celelalte nu s-au aranjat ca prin minune, cum mi-a promis mama, dar ea chiar credea asta şi m-a sfătuit cum a ştiut mai bine la momentul respectiv. Foştii mei iubiţi probabil căutau altceva, de asta n-au apreciat lucrurile cu care defilam, numai pentru că mie mi se păreau a fi demne de adorare. Oraşul meu mic m-a făcut să visez în fiecare zi la o lume mare şi la un zbor necesar. Aşa am descoperit cu stupoare că am aripi.
Selectăm parşiv ce şi cum să ne amintim din trecutul nostru. Pentru tot ce n-a mers, sunt de vină părinţii care ne-au crescut altfel, zona care ne va face provinciali pe veci, oamenii care nu ne-au „văzut”. Aşa ne abatem gândul de la singurii cu adevărat implicați în toată devenirea asta a noastră – noi înşine. Cei care alegem ce cărţi să citim sau dacă merită s-o facem, în ce direcţie să zburăm, ce vis să ne împlinim. Toate pentru că, undeva în adâncul sufletului, nutrim speranţa că aşa vom fi demni de iubire. Şi asta ne absolvă, cumva, de orice vină.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.