Nebunii m-au preocupat dintotdeauna. Mi-a plăcut să le aflu poveștile, să înțeleg ce anume i-a făcut să piardă controlul, în ce punct creierul lor a cedat, unde au rămas captivi. Nebunii au povești foarte frumoase și inimi foarte mari – un anumit gen de nebuni – cei care au avut cândva vieți (familii, iubire, cariere). Deși sunt o priveliște tristă și preferăm să îi evităm, nebunii sunt poate cele mai complexe ființe umane, de la care am avea multe de învățat. Există multe feluri de nebuni – veseli, deprimați, sinucigași, artiști (la aceștia din urmă nebunia este constructivă, prolifică – depresiile lor nasc succes și nu ratare). Astăzi sunt parcă mai mulți nebuni ca niciodată. Și mai tineri – de la cei pe care-i vedem gesticulând, râzând, vorbind singuri pe străzi, până la apropiați de-ai noștri căzuți în depresii adânci despre care nu bănuim nimic până-n ziua în care se sinucid.
Întotdeauna (încă de mic copil, când intuiția mea era pur viscerală cumva, și nu cerebrală) am trăit cu sentimentul că granița dintre normalitate și nebunie este mai subțire decât un fir de păr. Și că pe oricare dintre noi viața ne poate arunca oricând dincolo.
Bunica mea are o vorbă, pe care târziu am înțeles-o: „Nu ferici pe nimeni până nu moare”. Înțelepciunea bătrânilor noștri face cât o mie de tratate de filosofie!… „Nu ferici pe nimeni până nu moare” -nu poți spune despre nimeni că a avut o viață bună până nu moare. Se poate întâmpla oricând, orice, care să anuleze tot rostul unei vieți, dureri atât de mari încât să nu mai conteze nimic, oricât de frumos, de până atunci.
Nu cred și chiar mă irită teoria că depresivii, sinucigașii sau pur și simplu cei cu mințile rătăcite, sunt oameni slabi, care cedează. În primul rând nu cred că despre asta este vorba aici – slabi sau puternici. Ci despre percepție și despre a simți. Cred că ei, cumva, văd lumea și îi simt durerea la intensități de care noi, ceilalți, nu suntem capabili. O empatie extraordinară îi face să treacă într-o altă dimensiune a realului, să înțeleagă la un alt nivel, mult superior, trecerea prin lumea aceasta, zădărnicia până la urmă a tot. Privind din acest unghi, cum putem ști care este adevărul și deci realitatea? Poate că ceea ce noi numim putere (de a face față, de a merge mai departe iar și iar) nu e decât o perdea de fum, de iluzii, de bule de săpun – miliarde de soluții pe care creierul nostru le inventeză pentru a face viața suportabilă.
Sinuciderea e o formă de eutanasie, ar trebui să fie un drept al fiecăruia – nu ne-a întrebat nimeni când am fost aduși pe lume dacă vrem asta, ar trebui să avem libertatea de a decide măcar până unde vrem. Unora le e scris să trăiască drame inimaginabile – a le supraviețui ar fi aproape o aroganță, o trufie, ori o încăpățănare gratuită (să demonstrezi ce?! ca să ce?!). Uneori, a le cere să supraviețuiască ar însemna să le cerem să fie zei. În astfel de situații, a-ți pierde mințile (și chiar a te sinucide) apare ca un firesc.
Până nu demult m-am făcut vinovată de a judeca mamele sinucigașe. Cum să lași copilul ăla singur?! O mamă e o forță a naturii – învinge orice demoni, pentru că ea încetează să-și mai aparțină din momentul în care devine mamă – așa gândea mama din mine. Apoi, într-o zi, am aflat o poveste despre o mamă a unui copil de trei ani, cu o familie frumoasă, care a supraviețuit unei tentative de suicid. Întrebată fiind, ulterior, cum de nu s-a gândit la copil în momentele în care a luat decizia, a spus: „Numai la el m-am gândit. Și am înțeles că doar așa îl pot elibera de povara unei mame nebune, veșnic în depresii, care îi va aduce numai suferință. Am simțit că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu, dacă îl iubesc cu adevărat, este să dispar cât mai curând din viața lui.”
Toată lumea vorbește despre depresie ca despre o boală a minții. O boală care deformează percepția realității și omoară speranța. Soluția pe care o oferă medicina constă în ședințe de terapie și medicamentație care să regleze dezechilibrele chimice din creier. Prea des însă toate acestea nu au efect și e doar o chestiune de timp până când pacientul se întoarce în prăpăstiile lui. Psihologii înșiși recunosc asta, admițând tacit că depresia este deseori incurabilă. Oare nu cumva se aplică pansamentul pe lângă rană? Oare depresia nu este mai mult o boală a sufletului decât a creierului? Cum tratezi un suflet bolnav? În primul rând acceptându-l. Apoi, învățându-l să se accepte și să-și folosească durerea ca materie primă pentru zbor și nu pentru prăbușire. Și dacă asta nu e posibil, dacă durerea e atât de mare sau de veche, atât de “incurabilă”, să le acceptăm renunțarea -sau măcar să le-o respectăm. Și să nu-i mai înmormântăm fără slujbă la marginea cimitirului, să nu-i mai ucidem de două ori târându-le numele în discuții publice sterile, să nu-i mai îndurerăm și după moarte cu întrebări de genul „Cum a putut?! Cum să faci o asemenea prostie? Da’ ce, toți avem probleme și nu ne mai sinucidem!”
Majoritatea dintre noi are tendința de a-i cataloga pe cei sensibili drept slabi. O spun cu o anume aroganță, îi face să se simtă superiori sau cumva recunoscători că au fost selectați de natură de partea supraviețuitorilor. Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!„ Și da, uneori, cei sensibili vorbesc singuri pe străzi sau se sinucid.
Nu, nu pledez pentru sinucidere – iubesc viața, o celebrez în fiecare zi, am învățat să mă agăț de toate firimiturile de frumusețe din jur și când nu mai sunt nici alea, le inventez. Dar din păcate – sau din fericire, nu știu – pot vedea și dincolo de perdelele de fum. Acolo e o lume plină de durere, de disperări neurlate, de luptă continuuă pentru fiecare respirație – lumea scăpată din Matrix, infinit mai vie în durerea și disperarea ei și infinit mai valoroasă. Cei mai mulți dintre noi n-ar putea respira nici măcar o zi în afara perdelelor de fum. Acolo sunt adevărații supraviețuitori.
P.S. Întrebare pentru Biserica Ortodoxă Română – Sinucigașii nu au dreptul la slujba de înmormântare pentru că au comis păcatul suprem de a lua ceea ce Dumnezeu a dăruit. Și, atunci, criminalii?… De ce e un păcat de neiertat să renunți la propria viață și unul negociabil să iei viețile altora? Fără supărare, dar nu cred că Dumnezeu are vreo legătură cu aberația asta.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.