„Simt așa o oboseală în tot corpul. Am pus aseară gogoșarii, castraveții, gemul la fiert, ardeii la copt pe alt ochi și ne-a prins 12 noaptea. Se făcuse o căldură-n bucătărie, da’ ne spuneam, las’ că la iarnă cine o să aibă cămara plină. Nici la televizor n-am apucat să dăm drumu’, c-am căzut frânți. Nici pastila de somn nu mi-a mai trebuit. Știi cumva ce a făcut România cu Grecia?” Avea peste 60 de ani, cearcăne și un cărucior gol lângă el. Unde credeți că am auzit discuția asta? În piață, lângă o tarabă cu vinete unde se făcuse o ditai coada, că era ofertă: vinete cu un leu optzeci chilu’. „Nu știu, bre nea Stelică, io-s femeie, nu mă uit io la din astea la teve.” Mă întorc spre domnu’ cu întrebarea și îi spun: „A câștigat România cu 1-0. A dat gol Marica din 11 metri.” „Aaaa, uite tineretu’ are timp de televizor, nu ca noi ăștia bătrânii care stăm în bucătărie să aibă ei ce băga la ghiozdan iarna.” Mi-am zis că nu e rost de stat pe acolo, că poate mă ceartă mai tare, mi-am luat un kil de struguri de alături și picioarele la spinare. Mă îndreptam spre ieșire când am văzut blocajul: zeci de oameni cu cărucioare pline cu ardei capia, vinete, prune se loveau unii de alții și blocau toate culoarele din piață.
M-am strecurat și am fugit spre casa alor mei, pentru că mă aflam câteva zile la ei în vizită. Intru pe poartă și simt miros de vinete coapte. Pe o masă în curte, afară, se aflau un lighean mare cu prune și câteva pungi cu zahăr. În bucătărie, o căldură de leșinai și un miros atât de bun de zacuscă. „Ia uiteee, familia de coioți face bunătățuri.” În momentul ăla, am văzut o privire și am încremenit. Am știut ce va urma. „Auzi, bunătățuri, dar borcanele de anul trecut le-ai adus? Că erau cu filet și ți-am zis să le păstrezi. Nu le-ai adus, că doar te-am văzut cu ce bagaj ai venit. Nimic n-ai adus.” Tăceam și mă gândeam, aoleu, să nu-și amintească și de caserolele din plastic. „Mă duc acum și cumpăr alte borcane, că e piața plină”, insist. „Sigur, că n-ai ce face cu banii.” Mi-am dat seama că n-o scot la capăt. „Mă duc acum. Câte să iau?” „Sigur, că tu crezi că stăteam așa să vii tu să cumperi borcane. Nu-i nevoie. Am luat noi. Ia uită-te-n cămară.” Deschid ușa la cămară. Paralizez, rânduri, rânduri cu borcane pline, rânduri, rânduri cu borcane goale. Mă uit mai de aproape și le văd etichetele: gem de prune 2013, zacuscă 2013, compot de piersici 2013 și tot așa. Nimerisem, se pare, la rafturile de anu’ trecut. „Da, sunt borcane”, spun. „Hai, lasă, am vrut și io să-ți spun să nu mai uiți de ele la anul, nu te supăra.” Oh, Doamne, borcanele. Am simțit deodată povara tuturor privirilor oamenilor care îmi spuneau când îmi dădeau vreo conservă de toamnă: „să-mi dai borcanul înapoi”. Sau: „a zis mama să-i dai borcanul înapoi”. Mi-am amintit de borcane cu dulceață de piersici, de vișine, de struguri, cu compot de caise, cu castraveți acri, cu gogoșari…
„Uh, am scăpat”, îmi spun și mă îndrept către aragaz, iau o farfurie și, ca un coiot pofticios ce sunt, bag lingura în oala cu zacuscă. „Ce faci?” „Vreau să mănânc”. „Asta-i pentru la iarnă. Ia din cămară, de anul trecut.” „Păi vreau din asta nouă, că miroase așa bine”. „Pe asta o punem la borcane pentru la iarnă. Să iei și tu la tine. În ritmul ăsta, dacă începi de acum, pân’ la iarnă nu mai rămâne nimic.” Nu știam exact care ritmul ăsta. „Mama ei de iarnă”, mi-am zis. „Sigur”, am spus. Am luat un borcan din colecția toamnă 2013, am înghițit cu noduri două felii cu zacuscă și m-am visat la mine acasă, înfulecând dintr-un borcan, într-o zi călduroasă de septembrie, imaginându-mi că afară e zăpada până la etajul 1 unde stau și nu am cum să ies afară, dar există salvare: zacusca de iarnă.
Ajung la mine acasă după câteva zile petrecute la părinți, intru în bloc cărând o sacosă d-aia mare de supermarket plină cu ce îmi dăduseră ai mei și mă întâmpină vecina de jos: „Heeei, bine ai venit! Să nu uiți de borcanu’ de zacuscă. Ți-am zis că-l vreau înapoi.” „Da, ți-l aduc mai încolo”, am îngăimat. Îmi dăduse, înainte să plec, un borcan cu zacuscă. Era aproape plin în frigider. O toamnă frumoasă și cu cămara plină tuturor!
Acest text este dedicat tuturor mătușilor, bunicilor, vecinelor, mamelor prietenelor și prietenilor mei care, de-a lungul timpului, mi-au dat bunătăți conservate și nu și-au mai primit chiar toate borcanele înapoi.
Foto: © Coiotul relaxat
Mă găsiți pe Facebook – Coiotul relaxat
Citiţi şi
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
