Și nu, nu contează cui nu îi convine textul. Am văzut scris la metrou contrariul și mă grăbesc să contrazic.
Am fost acolo și am simțit pe pielea mea că nu e așa cum se pretinde. În România, doar prietenii sunt ospitalieri și cuviincioși. Acolo, și chelnerii. Nu mai zic de cunoștințele care se trezesc la 6 dimineața și vin să te conducă prin tot orașul, apoi îți oferă cazare. Oferă, da? Adică fără să se gândească la bani. Deși după cum știm, nu sunt cel mai bogat (financiar) neam de pe pământ.
Pentru că noi, aici, suntem stricați ca ceasurile care merg, dar arată altă oră. Inima arată spre iubire, dar trebuința arată spre bani. Și nu, noi, românii, nu prea știm să le facem pe amândouă.
În România, ne grăbim fără rost, facem promisiuni știind că le vom încălca, nu salutăm străini și în nici un caz nu ne ajutăm între noi.
Acolo? Există bomboanele Bucuria. Singurele bomboane care au gust de acasă. Care au gust de mâini de mamă. Care te bucură.
Accentul lor? Cel mai dulce grai pe care îl poți auzi. Ne întreabă o chelneriță, când noi întrebam ce e bun de mâncare: “iubiîți oriezul?”. Nu, dar îți iubim dulcele grai care te mângâie pe timpane, așa că vrem. Dă-ne tot ce ai. Vom iubi, cu siguranță, orice ne dai cu drag.
Bunică-mea se numea Eugenia. Mie mi-a luat o viață să aflu că motivul pentru care mereu mă întâmpina cu drag și bucurie, motivul pentru care mereu, de cum ajungeam în casa ei, făcea plăcinte și colțunași, special pentru mine!, era că de fapt, la botez, o chema Evghenia. Abia la botezul românilor și-a pierdut o parte din bunătate și nici atunci dulceața vorbei.
“Mai stai oleacă.” Așa zicea bunică-mea și niciodată nu m-am simțit presată să plec. Întotdeauna însă m-am simțit presată să mă duc la ea. Mereu primeam o vorba caldă și bună, mereu, iarna, focul duduia în sobă. Probabil căuta ea, bunică-mea, căldura pierdută la graniță.
Am auzit că e urât Chișinăul. Și nu că-mi plac tiradele despre autocunoaștere, dar, oameni cărora nu vă place, nu mai bine căutați prin voi? Poate că voi v-ați pierdut frumosul, pentru că urât, acolo, eu nu am văzut.
Și iar, Basarabia NU e România. Acolo nu e atâta părăsire și atâta gol. Eu m-am întors plină de frumos după doar două zile. În rusă sau în moldovenească, oamenii de acolo știu să te mângâie fără să ceri. Să te îndrume chiar de nu ești pierdut.
Nu știu rusă, dar pentru ei voi învăța, pentru ei care au fost atât de bătuți de soartă încât se spune că și-au pierdut identitatea. Eu nu asta am văzut. Eu am văzut oameni demni, mândri, dar BUNI și respectuoși. Fără să creadă că acordând respect se pierd pe ei. Îmbogățind atmosfera cu calmul și răbdarea lor. Cu frumusețea și fair play-ul de care dau mereu dovadă.
Poate că sunt subiectivă și repetitivă, dar reiterez: Basarabia NU e România. Cel puțin nu cea de azi. E un tărâm mult mai frumos.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
