Povestea mea preferată este Frumoasa și Bestia. Este cea mai frumoasă și mai mincinoasă dintre povești. Nu e vorba că poveștile ar trebui să spună adevărul, dar asta minte pe față. Frumoasa nu alege niciodată Bestia. Frumoasa e prea superficială, prea atentă la propria persoană, prea puțin înclinată spre profunzimi și spre descoperirea frumuseții dincolo de aparențe. Cea mai frumoasă versiune a poveștii ăsteia (și, probabil, cea mai adevărată) e, pentru mine, cea dintre Esmeralda și Quasimodo din Cocoșatul de la Notre-Dame de Victor Hugo. După ce am citit cartea, acum vreo 10-15 ani, am văzut musical-ul Notre-Dame de Paris montat de Luc Plamondon și Riccardo Cocciante. L-am iubit pe Quasimodo (ocazie cu care l-am descoperit pe Garou, de care am fost îndrăgostită toată adolescența) și am urât-o (iar!) pe Esmeralda. Însă Garou nu e Quasimodo, și, fără a fi Esmeralda, și eu eram la fel de superficială…
Tot povestea unui cocoșat spune și Gabriel Osmonde (aka Andreï Makine) în Lucrarea iubirii. Un cocoșat mic și urât, bătut și batjocorit de toți colegii, dar pe care imaginea unei prostituate bătrâne și grase cosându-și sutienul în fața ferestrei într-o zi de început de septembrie îi umple inima de iubire și compasiune pentru rasa umană. O revelație care îl urmărește toată viața, o imagine care îi determină felul de a privi lumea, dar și o foame de nepotolit pentru adevărurile ascunse sub aparențe insignifiante.
„Universul nostru, în care oamenii se urăsc, se ucid între ei și siluiesc suflete, s-ar fi schimbat dacă fiecare ar fi putut ghici într-o prostituată grasă abrutizată de cele douăzeci de călăriri zilnice o femeie tăcută cu trupul colorat de un amurg de septembrie.”
Însă compasiunea lui înduioșătoare, marea lui iubire pentru oameni (mai ales pentru toate soiurile de marginali și excluși, de la prostituate, la imigranți sau nebuni), se amestecă, paradoxal, cu o puternică și profundă mizantropie. Ura lui se îndreaptă atât către oamenii superficiali, cât și spre societatea de consum contemporană, o societate urâțită de lipsa cronică a iubirii, o societate a acuplărilor întâmplătoare și în care relațiile se reduc la o mecanică a sexului ce contabilizează poziții și parteneri, nu sentimente și emoții. O societate în care marginalii și sentimentalii nu au loc.
E dur, e foarte dur Osmonde cu lumea în care trăim. Uneori e atât de dur că e greu de suportat. Iar cel mai frustrant este faptul că mizantropia lui îl împiedică să poată împărtăși cu ceilalți oameni frumusețea lumii pe care el o simte aproape dureros. Alteori e, însă, atât de sensibil și înduioșător în iubirea lui pentru lume și pentru oameni că simți, efectiv, cum te inundă dorința de a putea iubi totul pe lumea asta: oamenii, străzile, copacii, toate momentele frumoase pe lângă care trecem în grabă.
Frumoasă și incomodă, Lucrarea iubirii e o carte care nu se citește dintr-o suflare pentru că te copleșește. Se citește în episoade, se lasă la dospit, se închide și se deschide de multe ori. Și, mai ales, este una dintre acele cărți la care lași multe semne pentru că o asemenea poveste nu se citește, se recitește.
Lucrarea iubirii, de Gabriel Osmonde, Ed. Univers, 2013, trad. Irinel Antoniu, colecția „Romanul Secolului XXI”
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
