Nu cred că există un dușman mai mare ca lenea. Ba da, îmi cer scuze, există. Cealaltă fațetă a lenei: eficiența. Robotizarea. Să îți petreci toată ziulica bifând sarcini. M-am sculat la timp. Bifă. Mi-am făcut exercițiile de dimineață. Bifă. Un mic dejun riguros și sănătos. Bifă. Am ajuns la timp în câmpul muncii. Bifă. Am prestat eficient. Bifă. Am socializat cu colegii. Bifă. Am efectuat diverse activități post-muncă. Bifă. Am citit 10 pagini înainte de nani. Bifă. Am băgat o introspecție viguroasă. Știu ce a mers bine azi și ce a mers mai puțin bine. Bifă. Nani, nani, nani. Bifă, bifă, bifă.
Dar să ne întoarcem la boii noștri. Lenea. Că eficiența mi-e mai străină decât aborigenii din Australia. În schimb, cu lenea m-am tot întâlnit. Și am încercat prin eficiență să o extermin. Zadarnică alegere. Ineficientă de-a dreptul. Pe la 13 ani am cam încetat să mă joc și m-am apucat de inspectat viața. De atunci am achiziționat primele episoade de lene. Când cu examenul de intrat la liceu, s-au văzut și primele efecte ale lenei. Transpirațiile stresului. Stresul că nu o să funcționeze amalgamul de noroc și inspirație de moment pe care mă bazam. Dar a funcționat la acel examen și mai apoi la toate examenele ce au urmat. Însă după fiecare hop de genul acesta, inima mea mai pierdea un gram. Și îmi promiteam solemn că nu o să mă mai dușmănesc atâta, îmbuibându-mă cu lene, că uite în ce filme apocaliptice mă arunc singură. Dar o luam întotdeauna de la capăt.
Lene e atunci când vine momentul să te apuci de niscaiva activități pe care vrei sau trebuie să le faci, dar alegi să le amâni la infinit, înecându-le într-o pierdere mediocră de vreme. Fie te arunci într-o navigare fără scop pe internet, citind tot felul de inutilități pe care le uiți imediat. Fie te uiți pe fereastră la copaci, frunze, nori, cer albastru, zicând că meditezi, când de fapt te lași pierdută în morișca de gânduri care te asaltează pe rând, ițindu-se ca niște pitici obraznici. Fie te apuci să dai vreun telefon, poate nimerești vreun amic cu care să faci troc de vorbe fără conținut. Fie dai drumul la televizor, apăsând sacadat pe butoanele telecomenzii, în sus și în jos, până te apucă scârba de atâta inutil. Orice alegi să faci, te „asiguri” că durează suficient încât să nu mai ai timp de ceea ce ar fi trebuit să faci de fapt.
Lene e atunci când alegi aproape conștient să iei trenul în direcția trecut sau viitor, când tu ai bilet pentru Acum. Călătorești o vreme printre amintiri, idealizezi, poate te încearcă și o lacrimă sau un surâs. Apoi sari în acceleratul de mâine sau în cel de după finalizarea activităților din prezent când totul arată proaspăt și verde precum pășunile din munții Austriei. Înapoi și înainte până expiră timpul și te trezești mai obosit decât dacă ai fi făcut ceea ce trebuia.
Lene e atunci când alegi să îți faci rău, ignorând abil vocea conștiinței. Știi de la început că pornești pe un drum greșit, dar îți pui singur diagnostic de lipsă temporară a voinței și te lași purtat pe cărările neputinței. Cu o singură zvâcnire de glandă, ai putea să îți rămâi fidel, dar preferi să slăbești mușchiul decât să-l încordezi. Lumea zice că te lași pradă ego-ului, ăla fals, sau părții întunecate din tine, umbrei. Sau, ar zice David Lynch, lui Bob, ăla urât și rău din Twin Peaks.
Dar lene nu e atunci când șezi și te uiți la lună. E lene doar dacă te uiți la ea, dar de fapt tu nu o vezi. Stai doar cu privirea în sus, luna se uită la tine, îți face chiar cu ochiul, îndemnându-te să te uiți, dar tu, mișelește, te pierzi în gânduri mărunte, în planuri fără finalizare, în fantezii goale de conținut. Până când luna, sătulă de atâta strălucit fără privitor real, se trage după un nor, plângând ușor de atâtea bătălii câte zărește în fiecare din noi.
Abisul lenei mă urmărește aproape în fiecare zi. Singura diferență față de adolescență e că acum sunt mult mai conștientă. Iar uneori mă iau la trântă cu acest Bob și îl dobor într-o secundă. Adică aleg mai des să rămân trează. Sau prezentă, cum vreți voi să-i spuneți. Însă tot nu am găsit secretul consecvenței. Deviez mereu de la grafic. De la linia aceea miraculoasă pe care o numesc echilibru sau cărare aleasă conștient. Oare cum să faci ceea ce trebuie, pentru că vrei, fără să bifezi robotic? Cum să trăiești în armonie cu tine însăți fără a înregistra mental sarcini îndeplinite? Sunt convinsă că răspunsul zace în fiecare din noi, dar pentru mine, deocamdată, nu s-a lăsat dezvăluit cu totul. De fiecare dată când reușesc să îndepărtez un văl, dau de o burka și o iau de la capăt.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
