Robin Williams s-a sinucis. Umoristul Robin Williams, veselul Robin, suferea de depresie, care pînă la urmă l-a învins. Deseori, clovnii sunt oamenii cei mai trişti.
Depresia este o boală, nu un moft. O boală de care îţi e ruşine, de cele mai multe ori. Care ţi se încleştează în spate şi pe care o cari, grea şi vizibilă ca un sac de cartofi, îţi curbează umerii, coloana vertebrală. Ţi se pare că ceilalţi nu o văd, îţi îndrepţi spatele, speri că o să treacă de la sine. Nu te duci la doctor, să nu te creadă lumea psihopupu. Minţi despre cum eşti. Ce faci, Eleno? Eh, sunt depresivă, ma cherie, merg la psihiatru, fac terapie şi iau pastile. Dar nu, nu spui asta. Spui: sunt bine, dragă, cu munca, cu copiii. Te minţi şi pe tine. Îţi spui că eşti un pic tristă, un pic dezamăgită, un pic din toate cele şi o să îţi treacă, mîine o să fie soare şi tu o să fii mai bine. Dar nu eşti. Ai lacrimile nod marinăresc în gît. Şi gînduri care trec cu viteza TGV-ului în cap. Şi silă de tot, şi bucurie de nimic.
În mijlocul urîtului şi răului, te îndrăgosteşti, poate. Şi îşi încep aminele dansul de iele în creier. Şi ţi se pare că eşti bine, dar nu eşti. Îl investeşti pe el – sau pe ea – cu aripi de înger salvator. Şi binele tău stă în mîinile şi aripile lui. Dacă se frîng, cazi de la înălţime aşa de mare că îţi rupi gîtul de tot.
Depresia este boală, nu fiţă.
Eu am suferit de depresie de cînd am intrat într-a şasea. Atunci am primit prima dată diagnosticul, carevasăzică, şi medicaţie corespunzătoare. Am luat cîteva luni pastile, pînă au trecut insomniile. Am luptat cu depresia toată viaţa mea. Nu am ştiut a o recunoaşte, multă vreme. Cumva, tristeţea a fost singura mea forma mea de a exista, nu ştiam alta. Dar am disimulat-o cît am putut. Şi faţă de mine, dar mai ales faţă de alţii. De copii. Nu m-am lăsat pradă ei, niciodată. Nu am zăcut, am luptat, am ignorat-o, i-am dat cu tifla. În vertijul în care eram, nu aveam timpul necesar să fiu depresivă, nu îmi permiteam, eram mamă. Între două alergături, între o muncă epuizantă şi doi copii, cine avea timp să aibă depresii? Ea rula, în plan secund, însă, mă pîndea, mă înhăţa seara, cînd mă prăbuşeam în pat, singură, mă batjocorea de sărbători, cînd restul oamenilor erau sau mimau fericirea. Fiindcă nu am lăsat-o să se manifeste, s-a răzbunat, răbufnind pe uşa din dos. S-a căptuşit cu anxietate şi m-a buşit cu atacuri de panică atunci cînd mă aşteptam mai puţin. În direct, la televizor, de ziua mea.
Şi am fost nevoită să îmi privesc balaurul în ochi. În toţi ochii tuturor capetelor, cum spuneam. Mai făcusem terapie, dar acum m-am luat în serios. Fireşte, a fost nevoie să fiu echilibrată şi chimic. Am luat ani întregi medicaţie anxiolitică şi antidepresivă. Nu mi-e ruşine să vorbesc despre asta. Consider că acela e curaj să ştii să ceri ajutor cînd nu te descurci singur. Ani buni am avut întotdeauna la îndemînă un pastillero cu Audrey Hepburn pe el, în care am ţinut sferturi de Rivotril şi Anxiar, pe care să le pun sub limbă în caz că se înşuruba atacul. Am luat cu conştiinciozitate pilula în fiecare seară, convinsă că aşa va arăta toată viaţa mea şi că, în timp, nu va fi mai bine ci mai mai rău, voi avea nevoie de mai multe pastile ca să pot funcţiona. M-am dus la terapie şi am scurmat în mine şi în trecutul meu, mi-am asumat, am iertat, am plîns, m-am învinovăţit şi m-am iertat iar, şi apoi am luat-o din nou de la capăt.
Am scris, am scris crunt şi nemilos. Pe mine am scris. M-am învăţat cu vacuumul, cu golirea din mine, am crezut că aşa va fi întotdeauna, că îmi voi purta mereu abisul ca pe un accesoriu ţicnit. Şi nu am crezut că am să mai ies. Dar am tras cu dinţii de mine, m-am scos din fundul străfundului, mi-am dat două perechi de palme şi am ieşit. Din mine am ieşit, nu din altul. Nu m-am sprijinit pe nimic, în afară de mine şi puţină terapie, cît să mă facă să îmi pun întrebările pe care nu ştiam a mi le pune. Cînd am ieşit la lumină, îmi murise furia pe mine şi lume. Abdicase revolta. Şi sămînţa aia de răutate se micşorase. Au rămas doar liniştea şi iubirea. De cînd sunt bine, îmi sunt bine şi copiii, cu totul, căci oricît ţi-ai ascunde zbuciumul şi zbaterea, oricît le-ai înăbuşi cu perna, ei simt tot şi empatizează. Trebuie să fii bine pentru copiii tăi, trebuie să îţi pui masca de oxigen şi să respiri bine ca să poţi fi acolo pentru ei. A fost o luptă atroce. Sisif îmi vine mic. Nu am crezut că voi putea sta seara, cu un pahar de vin roşu, că voi fi uitat cînd am luat ultima oară o pastilă, că voi zîmbi şi în cap îmi va fi linişte, deşi zumzet. Că mă vor bucura atît lucruri mici, voi trage pe nas răsărituri şi apusuri, mirosuri şi sunete, că voi avea clipe lungi de bucurii mari, neştiute şi nesimţite niciodată pînă acum. Că visele mele ascunse, făpturi de aer, se vor întrupa şi mi se vor da.
Poţi fi bine. Oricît de rău ai fi, orice ai fi păţit, poţi fi bine. Mie mi-a fost cel mai rău. Nu o dată. M-a lovit aproape tot ce te putea lovi, ca om, ca femeie. Un fleac, m-au ciuruit. Dar am fost dată naibii, m-am încăpăţânat să respir, să exist, să vreau, să sper, să lupt, să iert, să fiu. Poţi fi bine. Trebuie să tragi de tine, să te uiţi în tine, să te lupţi cu tine. Cu sinele mîrşav, indolent, nesimţit, căruia nu îi place să se privească în adînc, să se scuture şi să se cureţe. Poţi fi bine. Uită-te la mine cînd nu îţi vine să crezi. Oh, nu mimez rotundul şi perfecţiunea. Cei care fac asta sunt oameni de mucava. Eu nu vreau să disimulez perfecţiunea şi fericirea. Am zile bune şi zile proaste. Uneori, mi-e dor de mi se uscă gura. Alteori, plîng. Mă simt şi singură, cîteodată. Mă tem. Nu cred că tristeţea mea cronică se va vindeca vreodată, că rănile se vor cicatriza complet, dar nici nu vreau. Îmi plac arsurile şi urmele mele, fără ele nu aş fi fost astăzi cine sunt. Şi azi îmi place cine sunt. Am mai spus, azi sunt cine aş fi vrut să fiu atunci cînd aş fi crescut mare. Am crescut mare şi sunt eu. Ciobită, imperfectă, dar foarte eu.
Poţi fi bine. Sau te poate ucide, dacă nu faci ceva.
Pe Petronela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
