Citeam acum câțiva ani într-o carte despre didactica disciplinei de Comunicare pentru elevii de clasa I ce anume ar trebui să știe deja un copil când termină grădinița și nu mică mi-a fost mirarea să văd trecută pe prima poziție ”însușirea cuvintelor magice: mulțumesc și iartă-mă”. Chiar așa se numeau: cuvinte magice. Și mi-a plăcut! Dar…
Dar mi-am pus școlărește problema unde, cum și mai ales cine trebuie să fie educatorul unui copil pe această temă … magică. Greu de spus! Copilul repetă ce vede-n casă. E ca o maimuțică. Dar repetă numai gesturile? Învață numai ordinea lucrurilor în casă? Nu! El repetă și cuvinte sau expresii și le fixează ca sens, dar mai ales ca trăire. Aude în casă banalul ”Mulțumesc!” ? Dar cum este spus atunci când e spus? Ce stare îi trezește și ce simțire îi aprinde?
Hai să ne analizăm viața și vom vedea că foarte rar spunem aceste trei silabe și de cele mai multe ori cumva automat, iar vibrația vocii nu se deosebește de ce spuneai înainte. Cred că spunem doar din buze și nu din inimă, așa cum ar trebui. ”Mulțumesc!” ar trebui să își spună părinții între ei, bunicii între ei, părinții către bunici, dar obligatoriu și invers… Și nu s-a terminat: mai avem și alte rude, prieteni, vecini, vânzătorii din magazine și oamenii necunoscuți, dar cu care intrăm în contact… Toți care intră în viața micului copil ar trebui să își adreseze unul altuia aceste cuvinte magice, iar el le va asimila.
De fapt ce este acest mulțumesc? Este o stare, este un sentiment profund de recunoștință, ce nu se poate transmite ca și cuvânt, ci doar ca energie. Cândva, oamenii mulțumeau pomilor că dădeau roade, animalelor că se sacrificau pentru ei, naturii întregi pentru înlesnire. Dar acum … s-a isprăvit… Și mai grav este că uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu. Îi învățăm pe copii să recite papagalicește ”Tatăl nostru” și considerăm că ne-am făcut datoria! Dar nu îi învățăm decât niște cuvinte într-o înșiruire impusă. De fapt, ar trebui să îi învățăm să spună ”Mulțumesc!”, dar să o spună din inimă și abia după aceea cuvintele memorate vor avea un sens!
Deci cine ar trebui să îi educe pe copii? Nu doar mama și tata, nu doar profesorii, ci noi toți. Când vezi un copil, oprește-te o clipă și mulțumește-i. Ia-i mânuța, privește-l în ochi și spune-i mai întâi cu inima ce vei spune mai apoi cu buzele. De această energie are el nevoie ca să crească și printre cuvintele pe care le va spune din inimă la rândul lui va fi și acesta: ”Mulțumesc!”.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
