Mă aflu pe o stradă secundară din Londra. Nu peste mult vor răsări zorile și, în această stare de spirit, așa, cu zorile răsărind, cu tot orașul acesta refuzând să se lase amorțit de noapte, mă gândesc să-i scriu Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a o scurtă scrisoare semi-deschisă.
Aș vrea să îi povestesc, să îi relatez, să o informez, să știe și Majestatea Sa ce se mai întâmplă prin Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, după căderea cortinei de întuneric, la ce se dedau supușii, de la cei din Edinburgh până la cei din capitala Imperiului. Vede oare Majestatea sa norii negri ai desfrâului? Citește tabloidele? Știe de nepotul care, tocmai în America, cu goliciunea trupească în căușul palmelor, cerea să îi fie admirate bijuteriile regale?
Se uită la emisiunile televizate cu oameni stupizi? E bine așa? E poporul mulțumit? Își găsește țara echilibrul numai și numai pe fondul acestui permanent exces bahic, pentru a nu menționa și altele, încă mai rele?
Sunt sceptic. Cum să ajungă scrisoarea mea semi-deschisă chiar pe masa de lucru a Majestății Sale, lângă ceșcuța de ceai și poate chiar lângă o pălăriuță? Nu va trece de filtrele riguroase ale primilor-arhivari sau ceva. Nu are cum. Îmi abat, deci, ideile spre noaptea în curs de încheiere.
Am petrecut, am petrecut ca Jep Gambardella în “La Grande Bellezza”. Departe de a tânji după o întronare ca rege al high-life-ului, ba dimpotrivă, nepurtând pantaloni albi și costume în culori tari, ajung dintr-o consecință să asist, să văd cele ce au loc.
Am văzut: petreceri în catedrale gotice dezafectate, Statuia Libertății din ceară sau cam așa, zăcând în cap, sprijindu-se în flacără, încă de la intrarea în club, o girafă, nu vie, dar oricum era acolo!, la un etaj superior, greu de cuprins în selfie-uri, băuturi sofisticate de mii de lire paharul, animatori de culoare unduindu-și trupurile lasciv, animalic, cu mișcări pe care nici Mazăre, în trip-ul lui, cu pene de papagal pe cârcă, nu și le-ar închipui, domni de vârsta a treia în pantalonași scurți chemând din limbă iubitorii de gheiuți bătrâni, curve din toate colțurile lumii înțățoșându-se pe trotuare, dar și pe carosabil, înfăptuind și actul traficului de droguri scumpe, de lux, adolescente cu sânii deja decăzuți plătind clipei tribut propriul ficat, bețivi mai ceva ca Gazza (n.m. – Paul Gascoigne, fost mare fotbalist britanic, acum alcoolic în curs de recuperare) totuși încă picioare, gata de muncă, când soarele se strecoară pe străzile secundare.
Ajung la hotel, urc la ultimul etaj, văd lumina aprinzându-se cu furie peste oraș și știu, chiar știu, că Majestatea Sa cunoaște toate acestea și că nimic nu se poate face, că așa e bine, binele deșertăciunii din Ecleziastul: de-acum finanțiștii din City vor bea un breakfast martini și vor avea o dată în plus grijă de soarta economică a lumii, milionarii ruși vor intra în camerele special amenajate și se vor îngropa în pliurile efemere ale celor mai costisitoare femei din imperiul acesta, proletarii vor despături primele gazete ale noii zile și își vor clăti îndelung ochii cu cele două jumătăți ale posteriorului global al doamnei Kim Kardashian. Și nimic nu se poate face, căci totul este deșertăciune.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
