Singur pe lume este una dintre primele cărți pe care le-am citit. Pot vizualiza coperta, îmi amintesc că mi s-a părut foarte foarte tristă și că băiețelul, personajul principal, avea o maimuțică. Singură pe lume sunt și eu, și tu, și fiecare pământean. Asta a fost revelația mea de anul trecut, când o prietenă mi-a dat să citesc un paragraf dintr-o carte pe care o recitea. Cică sunt două tipuri de singurătate: cea cotidiană și cea existențială. Aia cotidiană are legătură cu cei cu care interacționezi cam zilnic. Te poți simți singur că nu ai cui să îi împărtășești nimicuri sau probleme filosofice. Singurătatea existențială este aia mai profundă, pe care o ai/simți/trăiești pentru că nimeni nu poate simți ce simți tu din simplul motiv că nimeni nu a trăit ce ai trăit tu. Am citit paragraful și m-am culcat. A doua zi m-am trezit extrem de fericită. Inexplicabil de fericită. Am procesat informația și m-am bucurat.
- Că nu sunt nebună când mă simt singură înconjurată de oameni dragi: ”Uau! E dovedit științific că suntem singuri!”.
- Că mi s-a părut că suntem niște simpatici. Vedeam Pământul din Univers, iar pe el, 7 miliarde de oameni mișunând singuri.
- Că mă iubesc. Acum, că suntem doar noi două (eu și cu mine), trebuie să ne suportăm una pe alta o viață întreagă. De fapt, nu doar să ne suportăm sau acceptăm, ci să ne iubim, deci sunt foarte norocoasă că îmi place de mine.
- Că am înțeles cum și de ce există Dumnezeu. E acolo, cu noi două. Sau poate suntem doar noi doi. De fapt, indiferent câți suntem, e cu dragoste, acceptare, bucurie, bunătate și alte cele.
Deci da… bucurie maximă!
După câteva zile, am început să mă gândesc și mai mult la subiect. Singurătatea asta, o accepți sau o bagi sub preș. Cred că sunt foarte multe preșuri cu multă singurătate sub ele. Am fost educați mai mult sau mai puțin direct să credem că a fi singur e ceva rău, deci ne e nu doar frică de singurătate, ci ne e groază de ea. Am văzut filme multe și am citit cărți în care oamenii trăiesc fericiți pentru că sunt împreună până la adânci bătrâneți. Ați văzut voi filme în care oamenii se bucură de singurătate?
Și atunci ne păcălim că nu suntem singuri niciodată. Avem soți. După aceea, avem copii care nu ne vor părăsi niciodată. Paranteză: cred că de cele mai multe ori, femeile se simt cel mai puțin singure după ce nasc. Doar că atunci când copiii devin oameni mari, acele femei scot singurătatea de sub preș și o găsesc mai grea și mai urâtă decât era când au pus-o acolo. Sau avem animale suflete-pereche. Soții ne au pe noi și, în același timp, cred, o putere mai mare de acceptare a singurătății.
Deci da… bucurie maximă pentru că știu că sunt singură pe lume și îmi place asta. La fel de tare îmi place și că am soț, prietene din cele mai bune, gașcă de prieteni. Oameni cu care mă adun pentru că mă aseamăn. Chiar dacă nu am trăit la fel, simțim uneori la fel, deci ne înțelegem unul pe celălalt. Suntem împreună la bine și la greu, dar accept că uneori nimeni nu mă poate înțelege cum mă înțeleg eu.
Sunt singură pe lume și mă bucur imens să vă am alături.
Pe Daiana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
