Apă multă… puhoi… lume multă… puhoi… unii plâng, alţii se roagă şi mult mai mulţi se roagă şi plâng.
Se roagă şi plâng pentru case, pentru hrană, pentru ce-au avut, pentru ce-au pierdut, pentru ce-ar fi putut să aibă şi nu mai au, pentru un ajutor cerut.
Alţii firesc de implicaţi, mânaţi fie de respectul pentru meseria lor, fie de respectul pentru viaţa lor şi-a altora, îşi pun vieţile drept barcă şi mâinile şi le-ntind pentru a-i salva pe cei pierduţi prin apa devenită, paradoxal, blestem…
Alţii, meseriaşi de sticlă şi pe sticlă, cu vorbe prea prostuţe, puţine, necernuţi de nicio minte mai atentă, îl întreabă pe cel scos din puhoaie, născut fericitu’ a doua oară cu ajutorul celui ce şi-a întins viaţa pe apă pentru el…
“- Ce căutaţi acolo, pe insuliţă?
– Aduceam vitele acasă, doamnă…
– Şi cum aţi reuşit să scăpaţi de apă? V-aţi ţinut de vreun pom?
– Daaa….de-un pom… şi norocul meu a fost c-a mai adus Dumnezeu nişte lemne pe lângă mine…”
Am zis că n-am să mă mai uit la ştiri… prea mă indispune şi-amărăşte nebulozitatea din creierul unora…Pesemne-s atât de mulţi că taman d-aia nu mai scăpăm de ploaie… dar apare câte-un om prea simplu şi ridică ditamai curcubeul…
Auzi tu…” norocul meu c-a mai adus Dumnezeu nişte lemne pe lângă mine”… cum răspunde el la întrebări fără răspuns, iar simplitatea lui dă certitudine şi bucură suflete.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
