Dacă aș fi fost pusă să aleg doar doi oameni buni și neconflictuali din întreaga lume, i-aș fi ales cu siguranță pe Anca și Sorin Anghel, părinții lui Andrei, tânărul care s-a pierdut în Ucraina. Părinții lui și cu mine am fost colegi de liceu. Abia ne întâlniserăm în Sicilia (pentru că ei își rup o săptămână din cele trei anuale de concediu ca să își vadă prietenii), unde ne-am lăudat fiecare cu copiii noștri, ne-am uitat la pozele lor, ne-am emoționat comentând planurile lor de viață.
Nu m-am mirat că au dorit discreție, ca să-și poată trăi drama fără spectatori; dar mă bucur că au înțeles că cifrele nu ne mai impresionează: 298 de morți e doar o cifră, pentru prea mulți dintre noi. “Război ” e doar un cuvânt, ceva ce se întâmplă departe de tine și de cei dragi. De aceea e bine că au acceptat să ne arate că sfârșitul lumii poate să înceapă cu cifra 1; că victimele trebuie să aibă un chip și o poveste, nu să fie o durere anonimă.
Așa cum îi cunosc pe părinți, nu cred că lumea va mai avea vreodată prea mult sens pentru ei, că va conta cine a câștigat alegerile, dacă e ploaie sau soare, dacă au sau nu o mașină, dacă se poartă roz sau verde, gras sau slab. Dar sper ca și cei vinovați să aibă vieți lungi, lungi și pline de boli, iar nopțile să le fie bântuite dostoievskian de chipul acestui băiat având în mână pastila vindecătoare, pe care însă nu a apucat să o descopere. Crimă și pedeapsă. Călăi și victime. Poate ne trezim.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
