Nu ştiu de ce au devenit nevinovatele statuete din ipsos, viu colorate, piticii înfăţişaţi în posturi naive, stîngace, simbol al kitsch-ului ambiental, fiindcă prin anii ’70, cînd aveam zece ani, mie chiar îmi plăceau foarte mult.
Îmi amintesc de anii de şcoală cînd învăţătoarea ne punea să mîzgălim cu creioane colorate şi acuarele tot felul de compoziţii tematice. Doamna Comerzan, deşi mai avea 2-3 ani pînă la pensie, era tare exigentă la toate materiile, inclusiv desen şi la lucrul manual cînd ne punea, chiar pe băieţi, să coasem nasturi şi butoniere, ceea ce ne atrăgea dispreţul celor din clasa paralelă.
Locuia într-o casă simplă, fără etaj, înghesuită între două blocuri turn, care scăpase nedemolată în planul de sistematizare al oraşului, poate că unul dintre edili îi fusese elev în cursurile elementare. Curtea casei, în schimb, o ciuntiseră rău excavatoarele cînd săpaseră fundaţiile noilor construcţii şi lărgiseră străduţa ca să capete dimensiunile unui bulevard. Rămăseseră doar zece-doisprezece metri pătraţi la frontul stradal, unde semănase gura leului, micşunele şi tufe mari ochiul-boului, iar în peticul de iarbă care încadra aleea spre casă aşezase doi pitici. Unul ţinea pe umăr un ulcior din care nu curgea nimic, celălalt avea talpa cizmei proptită de o cazma. Arătau bine în peisaj, în ton cu zidurile şi ferestele casei zugrăvite în bleu şi verde crud, dar intemperiile şi trecerea anilor îi degradaseră rău, vopseaua se scorojea în solzi mari, lăsînd la vedere, ca nişte răni albicioase, ghipsul din care fuseseră turnaţi.
Într-o primăvară, m-am oferit să îi recondiţionez cum puteam cu pensula şi culori de tempera, iar doamna Comerzan, probabil fiindcă eram primul în clasă la desen, a fost de acord. Lucrarea mi-a luat două după-amiezi întregi, în care am renunţat la meciurile campionatului de tenis cu piciorul. Am lucrat temeinic, încercînd să refac culorile originale: roşul căciulilor şi al cizmuliţelor, albul bărbilor, albastrul, verdele ţoalelor şi trandafiriul feţelor. Mai ales nuanţa asta veselă mi-a dat ceva de furcă fiindcă a trebuit să amestec carmin cu maro şi alb ca să obţin tonalitatea dorită. Cînd am terminat, am suflat nişte lac incolor peste vopseaua proaspătă, iar doamna Comerzan m-a servit cu plăcintă cu mere şi limonadă şi mi-a spus că piticii ei arătau “aproape” ca noi.
“Aproapele” ăsta cred că i-a adus ghinion. Lucrarea mea a rezistat la prima ploaie, dar probabil că lacul, pigmenţii din tempera şi apa poluată au reacţionat între ele fiindcă ne-am pomenit că piticii arătau ca nişte pigmei, cu nişte moace de culoarea lemnului de nuc băiţuit. Săraca învăţătoare s-a necăjit tare, degeaba am încercat să dreg lucrurile trăgînd cu pensula încă un pospai de roz peste obrajii statutelor că mai rău am făcut, acum arătau ca nişte gnomi oribili, atinşi de lepră. Totuşi, la sfîrşitul anului, m-a încheiat cu media zece la desen, dar nu s-a putut abţine să-mi reproşeze: ” trebuie să îi arunc, nu arată bine deloc, dar nu ştiu ce să pun în loc, grădiniţa mea de flori arată pustie fără ei.”
Cînd am trecut ultima oară prin faţa casei, intrasem deja la liceu, am văzut că aşezase în locul lor o imitaţie după mica sirenă. Pe lîngă faptul că metalul din care era făcută se coclise şi fusese spoită într-un argintiu oribil, detaliile corpului şi faţa fuseseră neglijent tratate, astfel încît arăta ca un triton cu sîni care se strîmbă la trecători.
Astăzi, dacă doamna Comerzan ar trăi, i-aş recomanda să aşeze în faţa casei un Priap din lemn, cu mădularul executat în buna tradiţie antică. Mereu se plîngea că ţîncii din vecini îi rup bujorii, iar guguştiucii îi murdăresc dalele aleii cu găinaţul lor. Nu ştiu dacă ar înţelege obiecţiile legate de moda piticilor de grădină, fiindcă noţiunea de kitsch nu se preda în clasele I-IV, dar s-ar putea să-mi guste gluma.
Citiţi şi
De unde vin noblețea și devotamentul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
