Totul e minunat și nimeni nu e fericit. Asta spunea acum câțiva ani Louis C.K. despre viața modernă, despre minunata noastră societate care trăiește, aparent, zilele de glorie ale civilizației și se plânge de orice, în care depresia este boala secolului și citatele inspiraționale, esențiale, și în care majoritatea oamenilor pe care îi cunosc sunt nostalgici după ceva apus.
Acum câteva zile, aici, în Bucureștiul mohorât, poluat, hiperaglomerat, am experimentat una dintre cele mai frumoase zile din viața mea și totul s-a datorat unei simple, banale și cu nimic deosebite călătorii cu metroul. Da, ați citit bine, a fost extraordinar să merg cu metroul, dar absolut fabulous, o experiență cu mult peste prima dată când am facut asta pe la vreo patru ani.
Experiența mea, și a majorității bucureștenilor, este una destul de neplăcută: aglomerație, agitație, mirosuri, eternele fețe de metrou (acelea de drone depresive care se uită în gol și par extrem de triste), ocazional, niște copii frumoși, ocazional, câte un cuplu de îndrăgostiți, poate un grup de adolescenți zgomotoși, poate o bicicletă dusă la plimbare de stăpân. Până și eu am fost una dintre cele cu căștile îndesate pe urechi și nasul în telefon, ignorând voit realitatea înconjurătoare. Săptamâna trecută am avut însa o mare revelație. Am reușit să experimentez prima călătorie magică cu acest mijloc de transport, da, chiar mai ceva față de povestea de acum câțiva ani când un EL extrem de interesant a urcat înapoi în metrou, lăsându-și tatăl în stație, pentru a schimba numerele de telefon. Dar asta e altă poveste.
Foto: Alina Marin
Săptămâna trecută a fost prima oară din ultimele șapte luni când am putut merge singură (a se citi nesupravegheată de părinți extrem de grijulii care se tem pentru sănătatea mea) cu metroul. În sfârșit! Fără taxi, fără mașini personale, fără supraveghere. Nu vreau să insist pe de ce. Veți afla citind cine sunt sau cu altă ocazie. Acum vreau sa vă vorbesc despre cum.
De ce a fost atât de memorabil? În primul rând pentru că am realizat că pot. Am înțeles în timp ce stăteam pe scaun și zâmbeam tâmp oamenilor din jur că am posibilitatea de a fi liberă să merg cu metroul, că sunt suficient de puternică fizic, suficient de motivată, că am opțiunea de a mă bucura de acest mijloc de transport într-o lume în care alții nu se pot ridica de pe un pat de spital. M-am bucurat ca un copil că trăiesc într-un oraș care are metrou (indiferent cât îl hulim când întârzie sau nu ne putem urca în el de aglomerație), în care nu îmi e frică să cobor în subteran, că am un loc în care trebuie să ajung și prieteni care mă așteaptă acolo, că pot respira aerul acesta (poluat, așa cum e) și că experimentez, totuși, o minune a ultimelor secole.
Mi-am amintit când i-am adus pe ai mei în București să îi plimb (din Ploiești, e adevărat, dar acolo nu avem metrou). I-am luat de la gară, i-am aliniat frumos și dus spre peronul metroului, i-am trecut frumos de bilete și am înaintat grăbită spre îmbulzeală. Târziu l-am observat pe tata, care rămăsese în urmă și nu mai fusese în metrou din copilărie, cum studia detaliile. Șinele, tavanul înalt, dimensiunile stației, ecranele TV, graffiti-ul de la Gara de Nord, lucruri comune și pe care le trecem cu vederea, dar care, pentru el, erau aproape noi și miraculoase. Și sunt. Așa cum au fost pentru mine săptamâna trecută. Și tare bine îmi pare.
Pot să spun sincer și răspicat: zilele trecute am fost fericită pentru că am mers cu metroul. Și atât. E foarte simplu să fii fericit!
Pe Georgiana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
